Poeziile lui Valeriu Cercel

Rezumarea primului mesaj :

Aşa cum ştim cu toţi’, teribil e fumatul (!)
Vorbesc de sănătate, bani arşi pe ţigarete,
Iar dac-ar fi să-l laşi…m-apucă şi oftatul,
Chiar după ani, şi-n vis, ajungi să ai regrete ;

De douăzeci lăsat, io care n-am aprins
Ţigară sau chiştoc…să nu vă povestesc (!)
Pun bila jos, în pat, şi-asear’ cum stam întins
Ajung, prin ce noroc, în iad să mă trezesc :

La bar era deschis, non-stop, fără mişto,
Iar blondele m-au luat, şerpoaicele feline,
Să mor dacă vă mint, din uşă la tango
Prin fumu-nmiresmat de fine carpatine,

Grătarul sfârâia sub mici şi fripturele,
Iar halbele, în spume, curgeau ca la Ploieşti,
Romica fredona, da’ nicidecum manele,
Că, ce mi-a zis el, popa, de iad…erau poveşti (!)

Privind, însă, la toate, ceva m-a dezumflat…
Nici vorbă despre ei, dă-i dracului de bani !
M-am luat după nevastă şi nu am mai fumat…
Puteam să fiu pe-aici, de cin’sprezece ani.

Valeriu Cercel

frumoasa si duioasa

Şeful meu, domnul Georgică,
Om integru, respectat
La birou, la una mică,
De tot natu-i salutat (!)

La frizer, la lăptărie,
La talcioc, şi când mai iese
Cu Tănţica lui nurlie,
De şoferi şi florarese,

Chiar şi-afar’, în deplasare,
Fi’nd a’ lui subordonat,
N-am văzut vreunul care
Pe el nu l-a salutat,

Până luni, la Eforie,
Când făcurăm un ocol,
Delegaţi la Cisnădie,
După colţ, la Techirghiol,

Să ne ungem cu noroi,
Că din iarnă, din Bucegi,
Reumatici amândoi,
Leac mai bun nu-i să te dregi,

Numai că, unşi cu noroi
De la tălpi pân’ la chelie,
Dezbrăcaţi, ca dracii goi,
Cin’, pe şefu’, să-l mai ştie (?!)

Arătând în fundul gol,
(Mă iertaţi de-acest cuvânt)
Sub beneficul nămol,
Toţi o apă şi-un pământ,

Pân’ ce-apar vreo câţiva inşi,
Cum şedeam noi la uscat,
Ne măsoară şi…surprinşi,
Cu respect m-au salutat,

Ca apoi, mai mulţi din gloată
Exclamând “ooo !” se mirau,
Şi-unii chiar, ca la armată,
Cu-n salut mă onorau ,

Că de marţi, şefu’ meu, Gică,
Din orgoliu, fanatism,
Mă urăşte,-mi poartă pică,
Pentru-al meu…reumatism !

Valeriu Cercel

...stai sa te vada femeile...

numai barbatii pot gandi asa
foarte simpatica

Acum două luni mi-a prescris
Un doctor, că numele-mi scapă,
Să beau, cum demult am omis,
Pe zi, opt pahare de apă,

Având un efect curativ,
Rinichi, diabet, năpârlire,
Uita-voi şi de laxativ,
Chiar ştofa mi-o face subţire (!)

Şi-am fript-o normal, să constat
De cura prescrisă că are,
Pe lângă ce mult m-a costat,
Efecte total secundare,

Având ameţeli şi arsuri,
Simţind cum ficatul îmi crapă
Decând folosesc ca măsuri,
Pe zi, opt pahare de apă,

Şi-l cat nefiind dumirit,
Că nici până astăzi nu ştiu
Cumva dacă s-a referit
La vin sau…mă rog, la rachiu (?!)

Valeriu Cercel

mai gresesc si doctorii

Era un ţol, călcam pe el cu milă,
Afară pus, la uşă, la intrare
Pe lutul prispei zilnic copt de-un soare,
Ce-n zori grăbit, urcând plin de sudoare,
Se cobora cu roua pe şindrilă ;

Bunica, din hăinuţe vechi şi roase
Ce le-am purtat pe rând crescând mereu,
Prin iţe le-a ţesut un curcubeu
De care ştie numai Dumnezeu
Pe câţi i-au încălzit în ierni geroase…

Păşesc pe el cu-atâta-nfrigurare,
Şuviţe de culori pale şi vii,
Dureri stau împletite-n bucurii
A’ celora ce-am fost cândva copii…
Păşind pe el îl simt pe fiecare ;

Am fost plecat demult din casa-aceea
Lăsând închisă-a mea copilărie,
Pe prispa coşcovită şi pustie
Doar ţolul e, la uşă, mărturie,
Sub care stă şi azi ascunsă cheia…

Valeriu Cercel

Am sa postez o alta mai haioasa.
Multam

Povestea unui fost emigrant

Plecai şi io prin lume de nebun,
Sperând cumva sǎ îmi gǎsesc norocul,
Cǎ-n ţara mea vǎzui cǎ nu sunt bun
Nici sǎ-mi umbresc în zi cu soare locul;

Ajuns peste ocean, aşa cum zic,
În ţara aia plinǎ de arţari,
Eu Gheorghe, ce sǎ mai, un venetic,
Visam deja la sacii de dolari,

Cǎci viza nici mǎcar n-a apucat
Sǎ se usuce pe-al meu paşaport,
Şi-a doua zi pe loc m-am angajat
Ca specialist, cu braţele în port,

Dar pe la unşpe, sǎ fi fost trecut,
Lucrând cu mult elan şi dǎruire,
Pe nişte inşi am vrut sǎ îi ajut,
Cǎ io sunt sǎritor foarte, din fire :

Fac iooo! strigai, fac io! de vreo cinci ori,
Da’ nu-nţeleg de ce s-au şifonat,
M-au luat frumos, pe sus, de subţiori
Şi peste gard afar’ m-au aruncat;

M-am angajat din nou, cǎ-s inimos,
Însǎ problemǎ iarăşi am avut,
Cǎ nu mǎ las nicicând eu mai prejos,
Am zis “fac io” şi jobul l-am pierdut

Şi tot sǎrind sǎ fac în stânga-n dreapta,
Dorind ca sǎ fac io, cǎ-s muncitor,
Mi se-arǎta cu-n deget unde-i poarta
Şi-n spate mǎ tratau cu un picior;

Umblând pe strǎzi dezamǎgit, hai-hui,
O babǎ-n faţa casei se cǎznea,
Cu un ciocan vroia sǎ bat-un cui
Şi-n cap pe cui nicicum nu-l nimerea,

Fac io! cu mult respect m-am adresat,
Iar baba foarte galeş mi-a zâmbit
Şi ce sǎ vezi (!?), pe loc m-a angajat,
Chiar plata-n mânǎ “cash” mi-a oferit;

Pe brânci la babǎ frate am lucrat
Trei nopţi întregi şi pline patru zile,
De am pierdut, cǎci le-am înumǎrat,
Exact, fǎrǎ mişto, vreo şapte kile;

Ce lume dom-le şi-n aceastǎ ţarǎ (!?)
Cǎ unii nu-mi dau voie sǎ muncesc,
Iar alţii-mi fac capacele sǎ-mi sarǎ,
Mǎ abuzeazǎ pânǎ mǎ topesc (!)

……………………………………

Vǎzând cum şade treaba pe aici,
M-am reântors în sat, la Leana mea
Şi-aveam o poftǎ mamǎǎǎ !…de urzici
Cu-o mǎmǎligǎ sǎ le fac saftea,

Da’ numa’ ce pusei de mǎmǎligǎ,
Pentru urzici pisam la usturoi,
Cǎ o aud pe Leana cǎ mǎ strigǎ :
Fac io mǎ’ Gheorghe !...şi-om mânca apoi !

Valeriu Cercel

Pe cât e de paradoxal, aşa cum astăzi omenirea,
Convinsă de un fapt real, că banii n-aduc fericirea,
Se zbate,-aleargă clocotind, având probleme foarte mari
La gândul că,-ntr-o zi, muncind, vor deveni milionari,

La fel şi eu, săptămânal, pensionar de meserie,
Cu-al meu noroc congenital iau un bilet la loterie,
Căci tot mereu cum socotesc, nu-mi pare-a fi o aberanţă,
Câţiva mangoţi de investesc într-o asemenea speranţă,

Şi-n special, pentru covrig, o şansă nu cred că există
În viaţa mea ca să-l câştig dacă nu sunt înscris pe listă,
Jucând de ani, perseverent, aceleaşi numere cu gândul
Ca vreodată, evident, îmi va veni şi mie rândul,

De aia mă şi îngrozesc, ce-oi face când voi câştiga ?!...
Nici vorbă c-am să construiesc veceuri pentru bafta mea !
Însă, cu-atâtea milioane, probleme grave s-or ivi,
Căsuţa mea cu trei şoproane, confort nu-mi va mai oferi,

Iar tărăboanţa, un Fiat, cadou de la bunicul meu,
Părându-mi mic şi demodat, l-aş da precis la vr’un muzeu,
Ca să nu zic de Leana, care, ce-i drept, nu e ca-n prima zi,
Pe lângă o Lenuţă “mare”, mii de cusururi i-aş găsi…

Şi-apoi, mai mare mi-este teama, de-aş câştiga un sac de la bani,
Gândind ce şoc ar fi pe mama, şi de trăit mai are ani,
Dar cel mai mult m-aş oftica pe-amicii mei ce, în neştire,
Ar chefui, s-ar bucura…pentru a mea nefericire.

Valeriu Cercel