Poeziile lui Valeriu Cercel

Rezumarea primului mesaj :

Aşa cum ştim cu toţi’, teribil e fumatul (!)
Vorbesc de sănătate, bani arşi pe ţigarete,
Iar dac-ar fi să-l laşi…m-apucă şi oftatul,
Chiar după ani, şi-n vis, ajungi să ai regrete ;

De douăzeci lăsat, io care n-am aprins
Ţigară sau chiştoc…să nu vă povestesc (!)
Pun bila jos, în pat, şi-asear’ cum stam întins
Ajung, prin ce noroc, în iad să mă trezesc :

La bar era deschis, non-stop, fără mişto,
Iar blondele m-au luat, şerpoaicele feline,
Să mor dacă vă mint, din uşă la tango
Prin fumu-nmiresmat de fine carpatine,

Grătarul sfârâia sub mici şi fripturele,
Iar halbele, în spume, curgeau ca la Ploieşti,
Romica fredona, da’ nicidecum manele,
Că, ce mi-a zis el, popa, de iad…erau poveşti (!)

Privind, însă, la toate, ceva m-a dezumflat…
Nici vorbă despre ei, dă-i dracului de bani !
M-am luat după nevastă şi nu am mai fumat…
Puteam să fiu pe-aici, de cin’sprezece ani.

Valeriu Cercel

Mai repede as inghiti...soacra !

inclusiv damigeana !

nuuu..Draga Olteanu ar fi fost deja in bucatarie pregatind un ceai pentru fetita
felicitari inca o data

Eram la plajă, zi-nsorită,
Când, pe nisip, la Playa Coco,
Apare-un şnur pe o cichită
Curgând ca fluviul Orinoco,
De-i zic lu’ Gheorghe : che bonită !
Lindisima mă face loco !...
Popo, creolă, sâni, croită
De învia şi Santo Poco !

A ridicat, el, pe sub bor,
Un ochi proptindu-se pe coate
Şi-n soarele strălucitor
Ţintind Lolita pe la spate
Ce-şi aşeza tocmai de zor
Şezlongul rupt că n-avea roate,
Zise cu of : nici în Obor
Nu-i marfă-aşa de calitate !

Avea razon Horhe, da-n fine
Îmi zice iar : nu ar fi rău,
Ca-n loc să stai aşa pe vine
Mirando ca un nătărău,
Cum eşti mai tânăr mult ca mine
Să-i baţi un cui, două, că, zău
Ai face-o să se simtă bine,
Sau….dă-i măcar şezlongul tău !

Valeriu Cercel

Cât am fi de rău altoi, ortodocşi şi botezaţi,
Dezbrăcaţi la piele, goi, suntem îngeri de barbaţi,
Din statistici dovedim, şi v-o spun cu exaltare,
Că juma’ din noi postim zi de zi în Postul Mare,
Cu spanac sau cu urzici, mai scăzute, sau ciorbiţă,
Patruzeci de zile nici nu ne-atingem de cărniţă,
Poate-aşa, numai pe deşte, cu nevasta noaptea-n pat
Să mai mirosim a peşte, dar…departe de păcat,

Însă, ce vreau să vă spun, mi-e ruşine de nespus,
Chiar ‘nainte de Crăciun pe mulţi barza i-a adus,
De-am găsit în calendar, de când scad şi tot adun,
Nouă luni, în număr par, de la Paşti pân’ la Crăciun (!)
Demonstrând, încă o dat’, că femeile în post
Fac mai marele păcat şi nici nu mai are rost,
Cum statistici dovedesc, să repet cu exaltare
Că, jumate nu postesc, precum noi în Postul Mare !

Valeriu Cercel

Satul meu

Prin satul meu ce-l port de ani în gând
La fel cum se gătea în primăveri,
Mă furişez adesea ascultând
Bobocii alintaţi de-un soare blând
Cum se deschid de bucurie-n meri ;

Cobor apoi pe râu, din deal, izvor,
Doar să clătesc în ape cristaline,
Stârnind mireasma pâinii din cuptor,
A morii piatră, ca să mă strecor
Prin lanul verde, crud, iarăşi în mine ;

Ieri dimineaţă roua m-a trezit
Când îmbăia de zor o ciocârlie,
Dormeam pe câmp trifoi proaspăt cosit,
Însă un nor spre casă m-a gonit
Şi cât de-aproape-am fost atunci de glie ;

Iar ca s-ajung mai repede în sat,
Într-a fântânii roată m-am rotit
Şi-n stropi căzuţi de ploaie m-am uscat
Pe lutul prispei ce l-am încălţat
Când prima oară-n viaţă am păşit ;

Dar astăzi, între Lună şi-ntre Soare
Mă legăn în clopotniţa bătrână
Vestind în bronz de clopot sărbătoare :
E vineri, este “Vinerea cea mare ”
Când cuiu-a sângerat în a Lui mână ;

De Paşti însă, voi fi lângă Isus
Din ochii Lui să mă aprind lumină,
Să ard încă un an pe unde-s dus
Rugându-L să mă ia acolo sus
Când lacrimile cerii-mi se termină,

Acolo unde dorul nu mai doare
Şi lanul cântă doinele la nai,
Acolo unde dragostea izvoare
Şi merii mei se bucură în floare,
În satul ce e gura mea de rai.

Valeriu Cercel

Paste fericit tuturor !
Lumina, iubire si pace !
Drag,
Valeriu

pentru o poezie atat de duioasa eu iti multumesc si iti doresc sarbatori cu bine

Când Paştile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri şi dus agale,
Copil mǎ regǎsesc în satul meu
La casa bǎtrâneascǎ de pe vale ;

Simt şi acum, pe prispǎ, dimineaţa,
Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingǎşie faţa
Cireşii alintându-se în floare,

Şi-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi “ziua bunǎ”,
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotniţa bǎtrânǎ ;

Se anunţa o mare sǎrbǎtoare,
Iar martorǎ era şi Luna plinǎ :
Va coborî din morţi, spre Înǎlţare
Isus, a lui Maria, cu luminǎ !

Cǎ începea aşa o primenealǎ,
Miresmele de flori de liliac,
Şi lutul proaspǎt, iz de vǎruialǎ,
Se vânturau prin uşa din cerdac,

Ne uşuram şi trupul de povarǎ
Şi sufletul cumva de-am suduit,
(Scǎpam şi eu atuncea de ocarǎ,
În ziua când mergeam la spovedit !)

Fiind copii, mâncam în Postul mare
Nu doar urzici, cǎ ne rodea burtica,
Ne mai spurcam şi noi, deh, la mâncare,
Cǎ popa nu ştia, zicea bunica,

Dar totul se fǎcea cu rânduialǎ
Şi toate le-aşezau la locul lor,
Ştiau bǎtrânii bine, fǎrǎ şcoalǎ,
Cum sǎ-L primim pe-al lumii Salvator…

……………………………………

În miez de noapte, satu-n aşteptare,
Biserica-ntr-o horǎ o strângea,
Lumini se arǎtau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paşte şi luminǎ,
Bunica ne dǎdea miel din cuptor,
Iar ouǎle-aşteptau pe masa plinǎ
Sfinţite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe luncǎ ne-ntâlneam
Gǎtit în straie noi, cum altul nu-i,
Cǎci noi copii-atunci, ne înnoiam
Când Se nǎştea şi la-nvierea Lui,

Şi câtǎ bucurie, ‘ntregul sat,
Ouǎ ciocnind cu mare şi cu mic,
“Cristos a înviat ! Adevǎrat !”
Pe pajiştea cusutǎ-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeaşi luncǎ mândrǎ ca o ie,
Mi-a dat ca sǎ le sorb licoarea lor,
Doi ochi de vis cu nume de Mǎrie…..

Aş vrea sǎ vin din nou în satul meu,
În zi de Paşti, în zi de sǎrbǎtoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare…..

E Paşte iar şi Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mǎri, de al meu sat,
O lacrimǎ de dor mi se prelinge…..

Simt o speranţǎ-n suflet cum izvoare
Din flacǎra-I ce arde, tumultoasǎ,
La ziua şi sǎtucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasǎ.

Valeriu Cercel

O lacrimǎ de dor mi se prelinge…..

Foarte frumos, Valeriu... O lacrima mi s-a prelins si mie, cu gandul la copilarie.... la anii ce-au trecut si n-or sa se mai intoarca niciodata, la vremurile care au fost si care s-au schimbat intr-atat....la frumusetea datinilor demult uitate.... la lumanarea care arde si cine stie cand se va stinge... pentru totdeauna.
Bucurie si tristete intr-o singura poezie....

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc,
Am înţeles ce se-ntampla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntr-una am crescut ;

O văd şi-acum, ce vis frumos ! la patru anişori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agăţat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, şi-apoi bucate,
De-aveam impresia că ştie ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puţintel, făcând “cei şapte ani de acas’”
Fi’nd primul ei învaţăcel, şi corijent nu am rămas (!)
Eram convins sută în mie, şi cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe ştie chiar decât eu mi-nchipuiam !

De-abia prin şcoală, eu boboc, ştiind ce-i prin abecedare,
Cănd mă lua ea de cojoc, aveam un semn de întrebare,
Iar pe la şaişpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Ii răspundeam, şi cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optuşpe… ce ani ! mergând la dans cu prima fată,
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată…
La douăzeci şi cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de…în urmă a rămas,

Iar pe la patruzeci, povaţă, se întampla că îi ceream,
Ştiind atât de multe-n viaţă, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci…n-o deranjam, şi nu eram într-o ureche…
Aşa pe-atuncea o vedeam, bătrână şi de modă veche…

Dar iată că la şaizeci şi…mulţi dintre voi nu vă daţi seama
Cam cât de mult eu mi-aş dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu şcoala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
Să o admir ca la-nceput când mă ţineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puţin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aş asculta-o că mi-e mamă şi mai ales la vârsta mea,
Că ce păţeşteee, nu vă spui, tăticu’, da’ nu-i supărat…
Şi-acuma stă pe capu’ lui…ca să se lase de fumat !

Valeriu Cercel