Poeziile lui Valeriu Cercel

Rezumarea primului mesaj :

Aşa cum ştim cu toţi’, teribil e fumatul (!)
Vorbesc de sănătate, bani arşi pe ţigarete,
Iar dac-ar fi să-l laşi…m-apucă şi oftatul,
Chiar după ani, şi-n vis, ajungi să ai regrete ;

De douăzeci lăsat, io care n-am aprins
Ţigară sau chiştoc…să nu vă povestesc (!)
Pun bila jos, în pat, şi-asear’ cum stam întins
Ajung, prin ce noroc, în iad să mă trezesc :

La bar era deschis, non-stop, fără mişto,
Iar blondele m-au luat, şerpoaicele feline,
Să mor dacă vă mint, din uşă la tango
Prin fumu-nmiresmat de fine carpatine,

Grătarul sfârâia sub mici şi fripturele,
Iar halbele, în spume, curgeau ca la Ploieşti,
Romica fredona, da’ nicidecum manele,
Că, ce mi-a zis el, popa, de iad…erau poveşti (!)

Privind, însă, la toate, ceva m-a dezumflat…
Nici vorbă despre ei, dă-i dracului de bani !
M-am luat după nevastă şi nu am mai fumat…
Puteam să fiu pe-aici, de cin’sprezece ani.

Valeriu Cercel

Acum dau cu aspratorul !

Eai bine insurat
decat sa fii spnzurat !

Frumoase poezii.
Eu unul ma simt bine insurat. Cateodata.

Mi-a scris, fă ţaţă, o scrisoare,
Că e plecat cam de vreun an,
Ion, îl ştii, a lu' Mardare,
Acuma-i Neil, canadian,

Şi-o tot citesc şi-o frunzăresc,
Nu-ş' ce să zic, sunt în dilemă,
La măritiş nu mă grăbesc
Cu toate că m-a pus în temă :

Are o casă, nouă ea,
Frumoasă de nu poţi să-ntorci,
Dar dimineaţa, la cafea,
Mănâncă paie stând pe porci…

Şi-a luat şi-un car, să-mi placă mie,
Însă mă-ntreb cu ce parai
Vom ţine noi o herghelie
De-aproape trei sute de cai ?!

Da' boi nu are, doar vecina
Şi-n casă-i ţine pe-amândoi,
La şcoală-i duce cu maşina...
Gândesc că şi ei au noroi (!)

Aşa că, ţaţă, vreau un sfat,
Că ce-are Ion e şi la noi,
Iar de mi-o fi de măritat
Şi-oi vrea io cai, sau porci, sau boi...
Găsesc io unu-n Dorohoi !

Valeriu Cercel

Au apărut în astă lume, însă pretenţii eu nu am,
Şi nu îmi arde nici de glume, invenţii mii, la kilogram,
Dintr-o greşeală, accident, aiurea, sau cum vrei s-o iei,
De milioane, evident, mişcând planeta-n jurul ei,
Cum ar fi tocul la pantofi, ceasul de mână bărbătesc,
Şi-apoi, pireul de cartofi…de tirbuşon, nu mai vorbesc !
Dar una, în particular, şi-o recunoaşte orice snob,
A transformat în mod barbar, instinctul masculin pe glob :

Era prin secolul trecut, lâng-un cătun sub Pirinei,
O mirişte şi, la păscut, vacuţe mândre şi viţei,
Iar undeva, pe un imaş, se profila masiv, Cordell,
Un taur foc de naravaş, cum se vedea dupa şeptel,
Încât nici Jean, stăpanul său, n-avea nimic de obiectat
Despre Cordell, că n-ar fi rău, făcându-şi treaba regulat,
Având program săptămânal cu fiecare,-n mod expres,
De şapte ori, profesional, să fie sigur de succes ;

Numai că dup’ un timp, parol, pe cât era el de activ
Cu tot haremul din ocol, a devenit mai slectiv ! …
Se arăta a fi bărbat, când o codană îi pica,
De necrezut, numai o dat’, şi-a doua zi o refuza !
O mirosea strâmbând din bot, se comporta ca şi un bou,
Din ce motiv ?...mare netot ! avea dorinţi de ceva nou,
Nici cu Marìe, cu Fifi chiar, ce uger, nene, şold rotund !
De îl făcea şi pe-un măgar să treacă iazul pe la fund,
Nu a mai vrut a doua zi, privind la ele ca un chior,
Că Jean, aproape-a-nnebuni, îl pregătea de abator,
Şi-abia-nspre prânz, când termină un kil jumate de Martell,
Ajunse de se lumină, găsind problema lui Cordell :
Jivina, cu instinct bovin, nu se uita la ce-i frumos,
Adulmecând locul divin, recunoştea după miros (!)
Aşa că Jean s-a scărpinat, descoperind fără de chin,
Soluţia de-anihilat instinctul lui Cordell, bovin :
Din briantină, flori de tei, piparcă verde, busuioc,
Lavandă, mentă, stanjenei, le-a pus tocate la un loc,
Le-a învîrtit, le-a tot frecat, în sticla care s-a golit,
Umplând cu ce a strecurat, satisfăcut, pompa de flit,

Şi-apoi, luă el pe Janette, cea mai nasoală din ocol,
Bălţată, şuie, şi discret, cu pompa, ca la protocol,
A primenit-o, jovial, prin parţi ştiute doar de el,
Unde era esenţial pentru năsucul lui Cordell,
Şi-a prezentat-o în pătul, unde Cordell tot fredona
Un pai în gură de sătul, să vadă ce s-o întâmpla…
Ei bine, prea detailat, de-aş povesti nu are rost,
Un pic doar ce-a adulmecat, nici lanţ, nici poartă n-au mai fost !
Şi-o lună au făcut duet, pân’ ce Cordell s-a răcorit,
Având, ca rezultat, Janette, un viteluş tac-su leit ;

Aşa că Jean, văcar, pilit, fără de şcoală, doctorat,
Nici el nu şi-a închipuit pe-atunci ce treabă-a inventat !
Până ce s-a convins, cum spui, având, setoasă, berechet,
Madam Forêt, jumatea lui, testând produsul în secret,
Ştiind de leacul lui Cordell, pe care Jean l-a născocit
Şi mai ştia, în paralel, şi-unde era pompa de flit…
Dar, numai după cîţiva ani, când Jean, subit, a sucombat,
Fiind cu gândul şi la bani, madam Forêt la patentat,
Însă problemă ce-a avut, cu patentatul, când s-a dus,
Că n-a putut şi n-a ştiut cum să numească-acest produs,
Noroc a fost că-n mintea ei, nici vorbă google, internet !
Un clinchet vag de clopoţei i-a amintit-o pe Janette,
Şi nu pe ea, nici pe Cordell, ci pe micuţul viţeluş,
Ca tac-su, dar mai mititel, de vesel şi de jucăuş,
Încât ea a înregistrat acel patent dup-un viţel,
Pe care Jean l-a botezat, atââât de drăgălaş…Chanel !

Valeriu Cercel

No. 5?

Madam Foret apoi le-a scos pe numere !
Pentru fiecare numar, un parfum !

Frumoasa poezia, am savurat-o cu toata oboseala.

P'asta n-o stiam! Zau!

La spital, o domnişoarǎ
Subţiricǎ şi uşoarǎ,
Fi’nd în sala de-aşteptare,
M-a luat la consultare,
Gǎsind pulsul ridicat
Dupǎ cum a constatat
Şi colesterolul mare
Ce-l aveam io în dotare,

Astfel, cu bunǎvoinţǎ,
Pentru a mea suferinţǎ,
Mi-a prescris un tratament
La ea în apartament,
Fi’n’cǎ la noi în spitale
Nicicum nu-s camere goale ;

Ce mi-a dat, ce mi-a fǎcut,
Pulsul mi l-a mai scăzut,
Cu fiole, vitamine,
De colesterol ştiu bine,
L-a tinut la un nivel,
Fata se-ocupa de el ;

Acum, pentru tratament,
I-am vopsit ‘n-apartament,
Cǎ uitai ca sǎ vǎ spui,
Io-s zugrav de clasa-ntâi :

I-am fǎcut sufrageria,
I-am fǎcut bucǎtǎria,
Nu mai zic în dormitor
Şi în pat şi pe covor,
Iar în baie, ce frecuş (!)
Sub chiuvetǎ şi sub duş,
I-am dat, fǎrǎ de ruşine,
Pe la colţuri foarte bine,
Şi sucitǎ şi-nvârtitǎ,
Numai s-o vǎd mulţumitǎ…

Dupǎ luni, cum, dracu’ ştie !
S-antâmplat o tragedie :
Într-un hal fǎrǎ de hal
A intrat fata-n spital,
Prǎpǎditǎ, amǎrâtǎ,
Plânsǎ, frate, nebǎtutǎ,
Şi precum se văicărea,
Vina era doar a mea…
De la zugrǎvealǎ, cicǎ,
A rǎmas cu…burticicǎ,
Mǎrişoarǎ, c-am vǎzut,
Da’ îmi-e de necrezut (?!)

Fi’n’cǎ io, isteţ din fire,
Posed o nedumerire
(Şi profesionist, se ştie,
Vopsitor de meserie) :

Cum pot io, aşa burticǎ,
Sǎ i-o fac…cu-o pensulicǎ ?!

Valeriu Cercel