Pe vremuri eram...acum nu mai sunt!

Nu am dezvoltat niciodata o mare atractie ptr chat, deoarece in scurtele experiente avute, mi-am dat repede seama ca una este ce se scrie acolo si total altul este omul din viata reala. Dar ma chatuiesc cu familionul

Inainte nu concepeam sa ies din casa fara bijuterii sau gablonzuri oricat de ieftine, acum putin imi pasa de asta

Eu nu stiu ce sa zic, nu m-am mai indragostit de ceva timp. Cred ca la mine este corecta varianta: pe vremuri ma indragosteam des si tare, acum nu ma mai indragostesc deloc. Dar cine stie ce surpriza mi-o rezerva viitorul ... desi, nu vad de unde. Dar si eu ma mai insel.

Pe vremuri am crezut cu toata fiinta mea ca oamenii sunt buni, acum imi scot parleala, in sensul ca am cazut in extrema cealalta.

Am crezut si pe vremuri si cred si acum, ca oamenii sunt buni, dar fireste ca exista si destui plini de fiere. Insa probabil ca majoritatea sunt buni, dar cu lipsuri , adica si un om bun mai calca in strachini uneori, nu-i nici o nenorocire, atata timp cat ne putem tolera cu bune si rele, cand nu putem...pastram distanta si toata lumea-i fericita Fireste, fiecare (aproape) crede ca face parte dintre cei buni, ceea ce-i doar o vanitate.

Pe vremuri eram o pupacioasa, acum as da orice sa nu ma mai pupe nimeni in afara celor foarte apropiati din familie.

N-am mai fost demult la stomatolog și sper să nu mă duc prea curând, că nu am motive.

Pe vremuri trăiam într-o inconștiență dulce. Acum am devenit conștientă de ceea ce este viața asta, și după mulți ani de zile de lovit de pragul de sus, am revenit la stadiul de existență dulce.

Inainte traiam de parca nimic rau nu mi se putea intampla.Nu ma temeam de ziua de maine sau de problemele ce puteau aparea.
Mai nou au aparut problemele...si trebuie sa rezolv lucruri pe care nici prin gand nu-mi trecea ca le voi face vreodata.
Viata mi-a aratat ca pot,daca trebuie.

Nu m-am temut niciodată de ziua de mâine. Totuși, parcă ar trebui să precizez că în anii de pandemie nu m-am simțit deloc confortabil, deși stăteam la casă și am mers la serviciu constant, cu excepția a trei săptămâni când am stat acasă trimisă de firmă, dar mi-am lucrat grădina. A picat la țanc, în anul dinainte nu avusesem suficient timp pentru ea.

Înainte de a împlini 30 de ani, plus/minus un an, doi, îmi plăcea combinația alb-gri-roșu-negru. După aceea am virat spre culorile pământului, galben-maro-verde.

Pana pe la 40 de ani purtam fuste scurte,foarte scurte,as zice cu mintea de acum.La culori nu am renuntat inca, desi imi place si gri,si verde ... ma imbrac si in rosu,albastru sau portocaliu.
Acum nu mai mai fardez ca pe vremuri, mi se pare ca nu ma mai reprezinta.

Nu am purtat niciodată fuste prea scurte. Doar când eram mică-mică, or fi fost ceva mai scurte. Până la 14 ani am fost slabă ca o scândură. Dar făcând liceul la oraș, stând în gazdă la bunica, nu am prea făcut mișcare și kilogramele au început să se depună.
Nu m-am fardat niciodată, la modul complet. În liceu încercam să mă dau cu dermatograf negru în jurul ochilor (wow, mi-am adus aminte că îi spuneam dermatograf), dar era zona sensibilă și am renunțat complet după ce am terminat facultatea. Acum mă dau cu ruj, uneori. Iarna asta am fost mai consecventă, cam la fiecare ieșire o făceam.

Ce să spun în topicul dat?... Când eram mică aveam breton, apoi am avut cărare pe stânga. Eram tunsă în scări. Pe la 50 de ani mi-am lăsat părul să crească, apoi m-am tuns drept, fără scări, adica. Și mi-am făcut cărare pe mijloc. Se uita mama la mine și întindea mâna să îmi facă la loc cărarea într-o parte. Eu mă feream. Mi se pare foarte firesc acum să am cărarea pe mijloc.

Nu aveam breton așa lung, dar e drept că eram ascultătoare...
În facultate era musai când mergeam la o ocazie, undeva, să am unghiile date cu ojă și chiar câțiva ani după facultate. Dar cu cât pretențiile din societate au crescut, cu atât eu am fost mai refractară. Așa că nu mai îmi dau unghiile de la mâini cu ojă. Doar vara unghiile de la picioare mai au răsfățul ăsta. Deși ar putea fi de fapt o corvoadă pentru ele. Și eu prefer naturalețea!

Pe vremuri aveam pete albe pe unghii. Au dispărut însă cu mulți ani în urmă.

Eu nu am citit noaptea târziu. Nu am reușit să pierd nopțile decât pentru revelion. Mai târziu de 12 noaptea nu puteam sta nici cu cafea.
Acum dacă mă pun la citit seara după ora 21 garantat adorm înainte să pot citi o pagină. De obicei am adormit relativ ușor: în autobuz, tren, deși de mai mulți ani în tren nu mai este așa confortabil să îți rezemi capul. Dar am și eu perioade când mai stau trează noaptea câte o oră etc. Nu mă deranjează. Știu că e semnul că sunt un pic stresată. Am grijă să nu mai fiu stresată și următoarea noapte e ok.

Pe vremuri mă rodeau pantofii la spate. Probabil că pe urmă s-a obișnuit pielea, s-a îngroșat... Oricum acum nu mai port pantofi rigizi sau cu toc prea înalt. Deja înalt înseamnă peste 3 cm.