Poeziile lui Valeriu Cercel

Rezumarea primului mesaj :

Aşa cum ştim cu toţi’, teribil e fumatul (!)
Vorbesc de sănătate, bani arşi pe ţigarete,
Iar dac-ar fi să-l laşi…m-apucă şi oftatul,
Chiar după ani, şi-n vis, ajungi să ai regrete ;

De douăzeci lăsat, io care n-am aprins
Ţigară sau chiştoc…să nu vă povestesc (!)
Pun bila jos, în pat, şi-asear’ cum stam întins
Ajung, prin ce noroc, în iad să mă trezesc :

La bar era deschis, non-stop, fără mişto,
Iar blondele m-au luat, şerpoaicele feline,
Să mor dacă vă mint, din uşă la tango
Prin fumu-nmiresmat de fine carpatine,

Grătarul sfârâia sub mici şi fripturele,
Iar halbele, în spume, curgeau ca la Ploieşti,
Romica fredona, da’ nicidecum manele,
Că, ce mi-a zis el, popa, de iad…erau poveşti (!)

Privind, însă, la toate, ceva m-a dezumflat…
Nici vorbă despre ei, dă-i dracului de bani !
M-am luat după nevastă şi nu am mai fumat…
Puteam să fiu pe-aici, de cin’sprezece ani.

Valeriu Cercel

Wow, ce bine pui realitatea in versuri!
Felicitari!

M-au trezit azi-dimineaţǎ,
La fereastra casei mele,
Somnoroase pǎsǎrele…
Ciripeau pline de viaţǎ,
Oare…ce-o fi fost cu ele ?!

Dintr-un petec de zǎpadǎ
Clinchet viu de clopoţei…
Un mǎnunchi de ghiocei
Fǎceau zarvǎ prin ogradǎ…
Oare ce-o fi fost cu ei ?!

Dup-un lung şi rece vis,
Alinta bǎtrânul soare
Un bondar, cu-a lui dogoare,
Printre ramuri de cais…
Ce se-ntâmplǎ astǎzi oare ?!

Numai freamǎt, numai zor,
Cǎci drǎguţa primǎvarǎ,
În ie de Mǎrioarǎ,
Mǎ aşteaptǎ în pridvor
Sǎ îi prind la inimioarǎ
Cu un bold, ca prima oarǎ,
Semn de dragoste şi dor
…E întâi de Mǎrţişor !

Valeriu Cercel

Foarte frumoasa.
In dulcele stil clasic...

Primavara frumoasa va doresc tuturoe si numai pace si iubire !




Îmi amintesc, cu drag, de prima oară,
Chiar după ce de-abia ne-am cunoscut,
Semn de iubire şi nou început
Ţi-am prins cu-n bold, la piept, o inimioară,

De s-au grăbit şi norii să dispară,
Iar de sub nea, în soare-a apărut
Covor de ghiocei, şi cu-n sărut,
E de atunci, mereu, tot primăvară ;

Nu am simţit nicicând torida vară,
De Crivăţul din iarnă, n-am ştiut,
Iar vreo furtună când s-a abătut,
Era mă-ta în viaţă, Mărioară ;

Doar toamnelor ce le-am făcut ocară,
Au vrut să stea la noi cât au putut,
Târzii şi ruginite au trecut
Cu tine,-aşa uşor le-am tras pe sfoară (!)

Dar azi, e Mărţişor, o inimioară
În piept din nou ţi-o prind, ca la-nceput,
Iar ghioceii,-aşteaptă un sărut
La tâmple, de atâta primăvară.

Valeriu Cercel

Ce frumos.....si trist Cat de necrutator e timpul....

De ziua ta femeie, de eşti mamă sau fiică,
Ori metamorfozată în soacră mare, mică,
Doresc la fiecare un cer fără de nori,
Lângă acela care v-aduce astăzi flori,

Şi mulţi ani, fericire, căci fără voi n-am şti
Ce-i patima-n iubire, sau ce-i a pătimi,
Ce simte un bărbat, călcându-i neuronii
În fiecare zi, mai des ca pantalonii,

Cum flacăra-i dogoare şi cât de exaltată
E inima ce-i sare când soacra se arată,
Şi sângele-i cum fierbe umplându-se de ape
De-a voastră gură dulce când caută să scape ;

Că, cine-n lume oare, când nu face prezenţă,
Îl cată-n disperare la morgă sau urgenţă (?!)
Ca-n zori, fără de ghete, palton sau fără bască,
S-apară cu buchete de Panciu sau Fetească (!)

Şi cin’ l-ar mai păzi, de n-aţi fi voi de strajă,
Să cadă-n noapte, zi, la altele în mreajă,
Sau cin’ l-ar îmbrăca, frumos, la patru ace,
Când el e programat doar ca să se dezbrace (?!)

Căci de-aia lui, săracul, scurtat şi de o coastă,
I-a dat Domnul, cu sacul, noroc de o nevastă,
Făcută să apară, în prag, de soare plină,
Chiar şi când plouă-afară, în ziua de chenzină,

Iar seara, la culcare, ca-n clipa cea dintâi,
Să-l scoată, iubitoare, un ceas de sub călcâi,
Şi-n gingaşe cuvinte, în toi când e amorul,
Să dea, i-aduce-aminte, în zori cu-aspiratorul,

Prin piaţă-apoi o tură, că lista-i pe hârtie,
Şi-n drum, pe scurtătură, şi pe la florărie….
Da’ nu cumva să uite, să ia nişte Cotnar’,
Ca astăzi, cu băieţii, să-nchine un pahar,

Fi’nd ziua când femeia, să nu m-audă-a mea (!)
La fel îi aminteşte că are-o zi şi ea,
Căci el confuz, fireşte, cum e de obicei,
Ar crede, cum se vede, că toate-s ale ei !

Valeriu Cercel

Ce simte un bărbat, călcându-i neuronii
În fiecare zi, mai des ca pantalonii,

Ce rautacios!!!!!

o rautate necesara...

Când te-a adus pe lume
Femeie,-ntâia oară,
A aşezat Pământul
Şi Soarele pe cer,

Vestind parcă anume
Întâia primăvară,
Din clopoţei şi-n trilul
De aripi şi mister ;

Cu aur pe cosiţe
S-aduci zorii în casă
Şi bolţilor de stele
Doi ochi, ţi-a dat, de vis,

În sâni ţi-a pus bobiţe
Cu iz de tămâioasă
Şi cămp de viorele
Pe ii din paradis ;

Din razele de Lună,
Prin ram de tei în floare,
Ţi-a împletit cuvinte
În vers ca niciodat’

Şi din a Lui fântână,
Căldare cu căldare,
În jurul tău, fierbinte
Iubire-a presărat,

Ca din sămânţa-ţi vie,
Căci asta I-a fost vrerea,
Cum naşte pâine norul
Din spic de el udat,

Ţi-a dat spre bucurie
La fel, să porţi durerea
Izvorului din pântec
De viaţă nesecat ;

Tu Evă, Mărioară,
Sau orişicare eşti,
O stea-n Calea Lactee
Sau floare pe răzor,

Ca-n prima primăvară
În veci să ne trăieşti,
Fecioară, tu femeie,
Tu mama tuturor !

Valeriu Cercel

Despre pacat, mai vorbim !

Cu respect,ma simt mandra ca pot sa le citesc la cald cum se spune.Aceasta este diferenta dintre un poet si cei care se joaca in cuvinte....

Daca oamenii nu se pot schimba, macar de naravurile lor sa facem haz.
Numai bine !
Valeriu