SARBATORILE LA ROMANI

Rezumarea primului mesaj :

FLORIILE
Sarbatoare cunoscuta si sub denumirea de Duminica Floriilor sau Duminica Stalpilor.
Floriile se serbeaza cu o saptamana inainte de Paste si simbolizeaza Intrarea Domnului in Ierusalim, iar pentru toti credinciosii, incepand cu acesta data pana la Paste, incepe Saptamana Patimilor.
Aceasta sarbatoare poarta numele de Florii, deoarece Iisus Hristos a fost intampinat in Ierusalim cu flori si cu ramuri de finic si de maslin.
Credinciosii duc simbolic la biserica ramuri de salcie si flori pentru a le sfinti, deoarece incepand cu acesta zi toate florile si toti pomii incep sa infloreasca.
La slujba de Florii, toti slujitorii bisericii tin in maini alaturi de aceste flori si crengi de salcie si o lumanare aprinsa ca simbol al biruintei vietii importiva mortii.
- Se spune ca asa cum va fi ziua de Florii asa va fi si ziua de Paste.
- Fetele, pentru a-si visa ursitul, pun seara sub perna busuioc sfintit.
- Pentru a ne apara de boli e bine ca atunci cand se va face baie, in apa sa se puna si cateva flori sfintite.
- Nu este bine ca in ziua de Florii sa se spele pe cap, pentru a nu albii.
- In aceasta perioada infloresc urzicile, si nu mai sunt bune de mancat.
- Cei care se impartasesc in Duminica Floriilor li se vor indepli dorintele.


Sursa: http://www.topfeminin.ro/monden/eveniment/floriile

Saptamana Patimilor - Martea Mare

In Martea Mare din Saptamana Patimilor Domnului, Sfintii Parinti au randuit sa se citeasca Pilda celor zece fecioare.  Aceasta pilda ne prezinta zece fecioare, cinci "intelepte" si cinci "neintelepte", care se pregatesc pentru nunta. In Noul Testament, intalnirea cu Hristos este asemanata unei nunti. Hristos se numeste pe sine "mire", iar Apostolii poarta numele de "prietenii mirelui". Mireasa lui Hristos este Biserica.

In aceasta pilda, Imparatia cerurilor este asemanata cu zece fecioare, care luandu-si candelele, au iesit in intampinarea mirelui. Mentionam ca la evrei exista obiceiul ca la casatorie, mirele sa mearga in casa miresei, unde era asteptat de ea si de prietenele ei. De aici se pleca spre casa mirelui, iar acolo se organiza ospatul de nunta.

Astfel, prin cuvintele "fecioarele au iesit in intampinarea mirelui", nu trebuie sa intelegem ca fecioarele au iesit pe strada, ci doar din incaperea unde se aflau, in mod firesc alaturi de mireasa, asteptandu-l pe mire.

Mirele intarzie, iar fecioarele adorm. La miezul noptii, se vesteste sosirea lui. Fecioarele se trezesc sa-l intampine. Untdelemnul din candelele celor nebune este pe sfarsite. Fecioarele "neintelepte" (nebune) vor cere celor intelepte sa le imprumute dintr-al lor. Acestea nu vor, pe motiv ca si candelele lor se pot stinge prin acest imprumut. Astfel, fecioarele nebune merg sa cumpere untdelemn. In timp ce ele lipsesc, soseste mirele. Acesta intra la nunta impreuna cu fecioarele "care erau gata de nunta" si usa se inchide. Vor ajunge si fecioarele nebune, dar vor gasi usa inchisa. Vor striga: "Doamne, Doamne, deschide-ne noua". Mirele le raspunde: "Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi". Parintele Constantin Galeriu, cercetand originalul grecesc al Noului Testament a gasit interpretarea: "Nu recunosc chipul meu in voi", deci chipul nostru autentic este in Hristos. Pilda se incheie cu aceste cuvinte: "Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului".

Hristos a dorit ca prin aceasta pilda sa ne descopere importanta pregatirii in vederea judecatii de apoi. Parintele Petroniu Tanase marturiseste ca intotdeauna diavolul ascunde pacatul sub chipul virtutii. "Adeseori forma, atat a virtutii, cat si a pacatului poate fi aceeasi, pe cand scopul le deosebeste hotarat; scopul a toata fapta buna este Dumnezeu, iar scopul pacatului este moartea. De aceea, o fapta buna ca sa fie virtuoasa, are nevoie de o garantie ca scopul ei duce la Dumnezeu. Aceasta garantie, Dumnezeu a pus-o in aproapele nostru: "Intrucat ati facut aceasta unuia din acesti frati prea mici ai Mei, Mie Mi-ati facut!” (Matei 25, 40) va zice Domnul. De aceea, orice fapta virtuoasa se valorifica prin purtarea pe care o avem fata de aproapele nostru; este o fapta de dragoste, de milostenie fata de dansul. Milostenia este deci certificatul de garantie al virtutii, ca este bine facuta, ca duce la Dumnezeu".

De aici reiese ca in vremea postului nu trebuie sa ne oprim doar la infranare, nevointe, metanii etc, ci toate acestea trebuie insotite de milostenie.

Am intalnit si aceasta interpretare: Candelele aprinse simbolizeaza faptele bune, care trebuie sa arda pana la sfarsitul lumii, adica pana la sfarsitul fiecaruia sau pana la Parusie. Flacara este alimentata de untdelemn. Prin untdelemn, intelegem credinta. Ea nu se poate imprumuta altora, fiind un dar strict personal. Sfantul Serafim de Sarov sustine ca lampile goale simbolizeaza absenta darurilor Sfantului Duh din inima lor. Lumina lor s-a stins din cauza lipsei unei credinte puternice, care sa se manifeste prin fapte bune. Fecioarele nebune, fara sa fi facut un rau aproapelui, au pacatuit pentru ca nu s-au ingrijit de lumina din suflete.

Nu exista osanda mai grea decat aceea de a-I ramane necunoscut lui Hristos.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca somnul reprezinta moartea, iar strigarea de la miezul noptii, "Iata, mirele vine", reprezinta trambita arhanghelului (I Tesaloniceni 4, 16) prin care suntem chemati la judecata.

In nasterea duhovniceasca, mai intai murim si mai tarziu ne bucuram de unirea cu Mirele Hristos ("Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" - Romani 6, 4). Vietuirea duhovniceasca este diferita de vietuirea lumeasca. De aceea, viata duhovniceasca nu incepe cu nunta, ci cu moartea.

Intrarea in Imparatia lui Dumnezeu este asemenea unei nunti. Pentru acest lucru, Hristos vine ca Mire la Judecata de apoi .

Pilda celor zece fecioare este un indemn la o neincetata priveghere: "De aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi Fiul Omului va veni".

Talcuirea Evangheliei din Miercurea Mare
"Atunci a mers Iisus impreuna cu ei la locul ce se numeste Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici pana ce voi merge sa Ma rog acolo. Si luand pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni si le-a zis lor: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine."

- Pentru ca acesti ucenici erau nedespartiti de Hristos, Hristos i-a luat cu El si le-a spus: "Ramaneti aici pana ce voi merge sa Ma rog". Ca Hristos avea obiceiul sa Se roage singur, fara ei. A facut aceasta ca sa ne invete sa ne rugam in liniste si inconjurati de multa tacere.

Si i-a luat pe cei trei si le-a spus: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte".
- Dar pentru ce nu i-a luat pe toti?
- N-a luat pe toti ucenicii, ca ucenicii sa nu-si piarda curajul, ci pe acestia, care fusesera privitorii slavei Lui. Dar si pe acestia i-a lasat departe de El.

"Si mergand putin, S-a rugat zicand: Parinte, daca este cu putinta, sa treaca de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu. Si a venit la ei si i-a gasit dormind; si a zis lui Petru: Asa, n-ati putut veghea un ceas cu Mine? Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita, ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios."

Nu fara pricina S-a adresat numai lui Petru, desi dormeau si ceilalti doi, ci a vrut sa-l mustre si cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai inainte. Apoi, pentru ca si ceilalti spusesera acelasi lucru - ca spune evanghelistul: "Cand Petru a zis: Chiar de-ar fi sa mor impreuna cu Tine, eu nu ma voi lepada de Tine, au spus la fel si toti ucenicii", deci pentru ca spusesera si ceilalti ucenici acelasi lucru, Hristos le-a grait tuturor, pentru a vadi slabiciunea lor. Ca ei, care spusesera ca voiesc sa moara impreuna cu El, n-au putut atunci sa privegheze, nici sa se intristeze cu El cand era intristat, ci i-a biruit somnul.

Hristos S-a rugat cu staruinta, ca sa nu para ca rugaciunea Lui e o fatarie. Sudoarea Ii curgea din aceeasi pricina, dar si pentru ca sa nu spuna ereticii ca agonia sufletului Sau era prefacatorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picaturile de sange; din pricina aceasta s-a aratat un inger intarindu-L; din pricina aceasta, atatea nenumarate dovezi de frica, ca sa nu spuna nimeni ca sunt plasmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta si rugaciunea Lui staruitoare. Prin cuvintele: "Daca e cu putinta sa treaca" a aratat firea Lui omeneasca, iar prin cuvintele: "Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu" a aratat virtutea si intelepciunea Lui, invatandu-ne sa urmam lui Dumnezeu, chiar cand firea noastra ne trage in alta parte.

Dar pentru ca nu era de ajuns pentru oamenii fara de minte sa le arate numai fata plina de tristete, Hristos a adaugat si cuvintele. Si iarasi, pentru ca nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit si faptele; si a unit cuvintele cu faptele, ca si cei mai cartitori oameni sa creada ca a fost om si a murit. Daca, dupa ce a facut toate acestea, mai sunt inca unii care nu cred ca a fost om cu adevarat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea. Vezi cu cate dovezi arata adevarul Intruparii Sale? Cu cele ce rosteste, cu cele ce patimeste.

Apoi vine la Petru si-i spune: "Asa, n-ai putut veghea un ceas cu Mine?". Toti dormeau, dar il mustra pe Petru, ca sa-i aduca aminte de cuvintele pe care le rostise mai inainte. Cuvintele "cu Mine" nu sunt puse fara rost, ci ca si cum i-ar fi spus: "N-ai putut sa priveghezi cu Mine, si ai spus ca-ti vei pune sufletul pentru Mine?" Si celelalte cuvinte tot acelasi lucru il arata, ca spune: "Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita".

Vezi cum ii invata din nou sa nu fie ingamfati, ci sa fie cu inima zdrobita, sa fie smeriti si sa lase totul pe seama lui Dumnezeu?

- Hristos Se adreseaza cand lui Petru, cand tuturor ucenicilor. Lui Petru ii spune: "Simone, Simone, a cerut satana sa va cearna, dar Eu M-am rugat pentru tine"; iar tuturor celorlalti: "Rugati-va sa nu cadeti in ispita". Cu orice prilej le taie ingamfarea si-i face gata de lupta. Apoi, ca sa nu para cuvantul Sau impovarator, le spune: "Ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios". "Chiar daca ai vrea sa dispretuiesti moartea, spune Hristos, nu vei putea, atata vreme cat Dumnezeu nu-ti intinde mana de ajutor; ca trupul trage in jos mintea".

"Si iarasi S-a rugat la fel zicand: Parinte, daca nu poate trece acest pahar de la Mine, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta!"

Prin aceste cuvinte arata ca vointa lui Hristos este una cu vointa lui Dumnezeu si ca trebuie sa urmam totdeauna vointa lui Dumnezeu si pe aceasta s-o cautam.

"Si venind i-a gasit dormind."
Era si noaptea tarziu, dar si ochii ucenicilor erau ingreuiati de tristete.

Si S-a dus a treia oara si a rostit iarasi aceleasi cuvinte, intarind ca a fost om. Cand Scriptura arata ca un lucru s-a savarsit de doua si de trei ori inseamna ca acel lucru este mai presus de orice indoiala. De pilda Iosif il intreaba pe Faraon: "De doua ori ai avut visul acesta? Ei bine, s-a facut asta pentru adevar si pentru ca sa fii incredintat ca se va intampla cu adevarat". De aceea si Hristos a rostit aceleasi cuvinte o data si de doua ori si de trei ori, pentru a ne incredinta ca a fost om cu adevarat.

- Dar pentru ce a venit a doua oara la ucenici?
- Ca sa-i mustre, dar ei erau atat de prinsi de tristete incat nici n-au simtit venirea Lui. Si nu i-a mai mustrat, ci S-a departat putin. Prin aceasta a aratat cat de mare era slabiciunea lor, ca n-au putut sa privegheze, desi fusesera tinuti de rau. Nu-i mai trezeste, nici nu-i mai cearta, ca sa nu le raneasca si mai mult sufletul, ci Se duce de la ei si Se roaga. Apoi Se intoarce si le spune:

"Dormiti de acum si odihniti-va!"
Si ar fi trebuit ca atunci sa privegheze ucenicii! Hristos insa le arata ca ei nu vor suferi nici vederea chinurilor Lui, ci vor fugi si vor sta departe de agonia Sa. Le mai arata ca nu are nevoie de ajutorul lor si ca trebuie sa fie dat negresit in mainile pacatosilor.

"Dormiti de acum si odihniti-va, le spune El. Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului Se da in mainile pacatosilor".
Arata iarasi ca fapta aceasta intra in randuiala mantuirii lumii.

Dar nu numai asta, ci le si da ucenicilor curaj, spunandu-le: "in mainile pacatosilor", ca sa le arate ca uciderea Lui este opera rautatii pacatosilor, nu ca ar fi vinovat de vreun pacat.

"Sculati-va, sa mergem de aici! Iata s-a apropiat cel ce Ma vinde!"
Hristos, prin tot ce face si spune, ii invata pe ucenici ca vanzarea si moartea Lui nu se datoreaza nici neputintei, nici silniciei, ci unei randuieli mai presus de minte si de cuvant. Stia mai dinainte ca vanzatorul se apropie; si nu numai ca n-a fugit, ci a si mers intru intampinarea lui.

"Si inca vorbind El, iata a venit Iuda, unul din cei doisprezece, si cu el multime multa cu sabii si bete, de la arhiereii si batranii poporului."
Frumoase unelte in mainile preotilor! Navalesc asupra Lui cu sabii si cu bete!

Evanghelistul spune: "Si cu ei Iuda, unul din cei doisprezece". Evanghelistul il numeste iarasi: "unul din cei doisprezece" si nu-i este rusine sa o spuna.

"Iar vanzatorul le daduse semn, zicand: "Pe Care-L voi saruta, Acela este, prindeti-L".
Vai, cata rautate a intrat in sufletul vanzatorului! Cu ce ochi se uita atunci la invatator? Cu ce gura il saruta? O, suflete ticalos! Ce-ai pus la cale? Ce-ai indraznit? Ce semn ai dat vinzarii? "Pe Care-L voi saruta", a spus Iuda. Se bizuia pe bunatatea invatatorului. Bunatatea Lui, care, mai mult decat orice, trebuia sa-l rusineze si sa-l lipseasca de orice iertare ca a vandut pe Cel Ce era atat de bun!

- Dar pentru ce Iuda a spus ca le va da semn?
- Pentru ca de multe ori Domnul, fiind inconjurat de iudei, a trecut printre ei fara sa-L vada. Si s-ar fi putut intampla si atunci aceasta daca Hristos ar fi voit. Voind deci sa-i arate lui Iuda lucrul acesta, Domnul a orbit atunci vederile celor ce venisera, si i-a intrebat:

"Pe cine cautati?"
Dar ei nu L-au cunoscut, desi erau cu faclii si cu lumini si aveau pe Iuda cu ei. Iar cand I-au raspuns: "Pe Iisus", El le-a spus: "Eu sunt Acela pe Care-L cautati." Apoi il intreaba iarasi pe Iuda:

"Prietene, pentru ce ai venit?"
Atunci a ingaduit Hristos sa fie prins, dupa ce Si-a aratat puterea Sa.

Evanghelistul Luca spune ca, chiar in ceasul acesta al vanzarii, Hristos cauta sa-l indrepte pe Iuda, spunandu-i: "Iuda, cu o sarutare vinzi pe Fiul Omului?" "Nici chipul vanzarii nu te rusineaza, Iudo?" ii spune Domnul. Totusi, pentru ca nici aceasta nu l-a impiedicat pe vanzator, Hristos a primit sa fie sarutat si S-a dat lor de buna voie; si au pus mana pe El; si L-au prins chiar in noaptea in care mancasera Pastele. Atat de mult clocoteau de manie, atat erau de inversunati; dar nimic n-ar fi putut daca Hristos nu le ingaduia. Aceasta insa nu-l scapa pe Iuda de osanda aceea de nesuferit, ci il osandeste si mai mult, pentru ca a ajuns mai salbatic decat o fiara, desi avusese atatea dovezi de puterea Lui, de blandetea si de bunatatea Lui.

"Si iata unul din cei ce erau cu Iisus, intinzind mina, a scos sabia si lovind pe sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: "intoarce sabia la locul ei; ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie?"

- Cine a fost cel care a taiat urechea?
- Evanghelistul Ioan spune ca Petru a facut lucrul acesta din pricina firii lui inflacarate.

Dar se cade sa ne intrebam: Pentru ce purta sabie? Ca purta sabie se vede nu numai de aici, ci si din raspunsul pe care ucenicii l-au dat lui Hristos: "Sunt aici doua sabii."
- Pentru ce, dar, le-a ingaduit Hristos sa poarte sabii?
- Si la intrebarea aceasta ne raspunde tot evanghelistul Luca, care, spunand ca Hristos a zis ucenicilor Lui: "Cand v-am trimis fara de punga si fara traista si fara incaltaminte, ati avut nevoie de ceva?", iar cand ei au raspuns: "De nimic", le-a spus: "Iar acum cel ce are punga sa o ia, asemenea si traista; iar cel ce n-are sabie sa-si vanda haina lui si sa-si cumpere sabie". Iar cand ei au raspuns: "Sunt aici doua sabii", le-a spus: "Sunt de ajuns".

- Dar de ce le-a ingaduit sa poarte sabie?
- Ca sa-i incredinteze ca are sa fie vandut. De aceea le-a spus: "Sa-si cumpere sabie", nu ca sa se inarmeze cu sabii - Doamne fereste! - ci prin cuvintele acestea a aratat vanzarea.

- Dar pentru ce le spune sa ia traista?
- I-a invatat sa fie treji, sa privegheze si sa aiba multa ravna. La inceput, pentru ca erau neiscusiti, Hristos i-a incalzit cu marea Lui putere; acum insa ii scoate ca pe niste pui din cuib si le porunceste sa se foloseasca de aripile lor. Dar ca sa nu socoteasca ucenicii ca le-a ingaduit sa poarte sabie din pricina slabiciunii Lui, Domnul le aminteste de cele petrecute mai inainte, spunandu-le: "Cand v-am trimis fara punga, ati avut lipsa de ceva?", ca si prin una si prin alta sa cunoasca puterea Sa; si prin aceea ca i-a ocrotit si prin aceea ca acum ii lasa singuri.

- Dar de unde erau acolo sabii?
- Fusesera la cina si iesisera de la masa. Acolo erau si cutite pentru miel. Ucenicii, auzind ca au sa vina unii impotriva Domnului, poate ca au luat si sabii, ca sa le aiba de ajutor si sa lupte pentru invatatorul lor. Dar aceasta era numai ideea ucenicilor. De aceea Petru este certat de Hristos ca s-a slujit de sabie; si-l cearta cu aspra amenintare.

Petru a atacat sluga care s-a apropiat; a atacat-o cu caldura; dar n-a facut-o ca sa se apere pe el, ci pe invatatorul lui. Hristos insa n-a ingaduit sa se faca vreo vatamare; a vindecat urechea slugii. A facut o mare minune, in stare sa vadeasca blandetea si puterea Lui, dar si iubirea si bunatatea ucenicului. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos si a bagat-o la locul ei din supunere fata de Hristos. Cand a auzit: "Baga sabia ta la locul ei", a ascultat indata si niciodata in toata viata lui n-a mai facut asta. Evanghelistul Luca spune ca ucenicii L-au intrebat pe Domnul: "Sa lovim cu sabia?", dar Domnul i-a oprit. A vindecat sluga ranita, iar pe ucenic l-a certat si l-a amenintat; si ca sa-l convinga, a spus: "Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri". Adauga si un temei cuvintelor Lui: "Sau vi se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu sa-Mi trimita mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar ca sa se plineasca Scripturile". Cu aceste cuvinte, Hristos, a stins mania lor, aratandu-le ca si Scripturile hotarasc lucrul acesta. De aceea i-a rugat mai inainte pe ucenici sa indure cu resemnare tot ce se intampla, cunoscand ca totul se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Si i-a mangaiat pe ucenici cu doua temeiuri: unul, ca vor fi pedepsiti cei ce fac rau: "Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri", al doilea, ca El nu sufera acestea fara voia Lui: "Pot sa rog pe Tatal Meu".

- Dar pentru ce n-a spus: "Sau credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?"
- Pentru ca pareau a fi mai vrednice de crezare cuvintele spuse; ca apostolii nu aveau inca despre Hristos parerea ce I se cuvenea. Cu putin mai inainte spusese: "intristat este sufletul Meu pana la moarte", si: "Parinte, sa treaca de la Mine paharul acesta"''; a fost vazut apoi tulburat sufleteste, plin de sudoare si intarit de inger. Asadar, pentru ca Hristos a aratat multe slabiciuni omenesti, n-ar fi fost crezut daca ar fi spus: "Credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?" De aceea a spus: "Sau socotiti ca nu pot sa rog pe Tatal Meu?". Apoi spune iarasi cuvinte pe care le-ar fi spus orice om: "Sa-mi trimita douasprezece legiuni de ingeri". Daca un inger a ucis o suta optzeci si cinci de mii de ostasi inarmati, ar fi fost, oare, nevoie de douasprezece legiuni pentru o mie de oameni? Nu! Dar Hristos graieste asa din pricina fricii si slabiciunii ucenicilor; ca erau morti de frica. De aceea aduce ca temei Scripturile, spunand: "Cum se vor implini Scripturile?" ii infricoseaza si mai mult cu cuvintele Scripturii: "Daca Scripturile spun aceasta, le zice Domnul, pentru ce va impotriviti acestor oameni, luptandu-va cu ei?"

Aceste cuvinte le-a spus ucenicilor Sai; celorlalti le graieste asa:
"Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu bete sa Ma prindeti? In fiecare zi sedeam in templu invatand si nu M-ati prins!"

Uita-te cate a facut Hristos ca sa zguduie sufletele celor care au tabarat asupra Lui: i-a aruncat cu fata la pamant, a vindecat urechea slugii, i-a amenintat cu moartea, caci "cine scoate sabia de sabie va muri! Cu vindecarea urechii i-a incredintat si de adevarul acestor cuvinte. De fiecare data Hristos isi arata puterea Lui si prin cele ce face si prin cele ce spune ca se vor intampla in viitor, pentru a le arata ca prinderea Lui nu se datoreaza puterii lor. De aceea a si adaugat: "in fiecare zi eram cu voi si sedeam invatand si nu M-ati prins". Si cu aceste cuvinte le arata ca prinderea Lui s-a facut cu voia Lui. Trece peste minuni si vorbeste numai de invatatura Sa, ca sa nu para ca se lauda. "Cand invatam, nu M-ati prins. Cand am tacut, atunci ati tabarat asupra Mea! Eram in templu si nimeni n-a pus mana pe Mine. Acum insa la o vreme nepotrivita si la miezul noptii, v-ati aruncat asupra Mea cu sabii si cu bete. Pentru ce era nevoie de aceste arme, cand am fost tot timpul in mijlocul vostru?" Cu aceste cuvinte le-a aratat ca, daca nu S-ar fi dat de buna voie in mana lor, n-ar fi putut pune mana pe El. Daca n-au putut sa-L prinda atunci cand il aveau in mana, daca n-au putut sa puna mana pe El atunci cand il aveau in mijlocul lor, nici acum n-ar fi putut-o face, daca n-ar fi voit sa fie prins. Hristos insa lamureste si nedumerirea aceasta: pentru ca acum a voit.

"Dar aceasta s-a facut, a spus El, ca sa se plineasca Scripturile profetilor."
Ai vazut ca pana in cel din urma ceas si chiar in clipa vanzarii a facut totul pentru indreptarea acelora, vindecand, profetind, amenintand: "De sabie vor muri", spunand ca de buna Sa voie sufera: "in fiecare zi eram cu voi, invatandu-va", aratand ca este de acord cu Tatal: "Ca sa se implineasca Scripturile profetilor".

- Dar pentru ce nu L-au prins in templu?
- Pentru ca in templu n-ar fi indraznit din pricina multimii. De aceea Hristos a si iesit afara din oras, pentru ca si locul si timpul sa le ingaduie sa-L prinda si pentru ca pana in cel din urma ceas sa le taie orice cuvant de aparare. Cum ar fi putut da o invatatura potrivnica, El, Care S-a dat pe Sine pentru ca sa se implineasca profetiile?

"Atunci toti ucenicii Lui, lasandu-L, au fugit."
Cand L-au prins, ucenicii au stat pe loc; dar dupa ce a grait cuvintele acelea catre cei ce L-au prins, au fugit. Au vazut ca nu mai este cu putinta sa mai scape, de vreme ce de buna voie Se da pe mana lor si spusese ca se face aceasta potrivit Scripturilor.

Dupa ce au fugit ei,

"L-au dus la Caiafa, iar Petru L-a urmat si a intrat sa vada care este sfarsitul."
Mare este dragostea ucenicului! N-a fugit nici cand a vazut pe ceilalti ucenici fugind, ci a ramas si a intrat impreuna cu El. E drept, a intrat si Ioan, dar acesta era cunoscut la curtea arhiereului.

- Si pentru ce L-au dus acolo unde erau adunati toti?
- Pentru ca sa se faca toate cu hotararea arhiereilor. Caiafa era atunci arhiereu; si toti erau acolo si-L asteptau pe Iisus. Pentru aceasta privegheau si erau treji! Scriptura spune ca nici n-au mancat atunci Pastele, ci in acest scop au stat toata noaptea treji. Cand evanghelistul Ioan a spus ca era dimineata, a adaugat: "N-au intrat in pretoriu ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastele."

- Ce putem spune?
- Ca au mancat Pastele in alta zi si au calcat in picioare legea din dorinta de a-L ucide pe Hristos. Hristos n-a calcat timpul Pastelor, dar ei indrazneau orice, chiar daca ar fi calcat mii si mii de legi. Altadata, cand fierbeau cumplit de manie, n-au putut pune mana pe El, desi au incercat de multe ori sa-L omoare; acum insa, cand au pus mana pe El intr-un chip atat de neasteptat, au preferat sa lase si Pastele numai ca sa-si implineasca ucigasa lor dorinta. De aceea s-au si adunat cu totii. Era o adunare de ciumati. Si vrand sa dea ticalosiei acesteia o infatisare de judecata, au cautat si martori. "Dar marturiile nu se potriveau", spune evanghelistul Marcu. Atat era de plasmuita judecata! Totul era numai tulburare si zgomot.

"Si venind martori mincinosi au spus: Acesta a zis: Voi darama templul acesta si in trei zile il voi zidi."
- Hristos intr-adevar spusese: "in trei zile", dar n-a spus: "il voi darama", ci "daramati", si n-a vorbit despre templul din Ierusalim, ci despre trupul Lui.

- Ce a facut arhiereul?
- Voind sa-L faca pe Domnul sa Se apere, ca sa-L prinda in cuvant, a spus:

"Nu auzi ce marturisesc acestia impotriva Ta? Iar El tacea."
Orice aparare ar fi fost fara de folos. Nimeni n-ar fi ascultat-o. Era numai o forma de judecata. De fapt era un atac de talhari care ataca la drumul mare. De aceea a tacut Hristos. Arhiereul insa staruia, zicand:

"Te jur pe Dumnezeul cel viu sa ne spui daca Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Iar El a spus: Tu ai zis! Dar Eu va spun: De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand in dreapta puterii si venind pe nori. Atunci arhiereul si-a sfasiat vesmintele lui, zicand: A hulit!"

A facut lucrul acesta ca sa fie si mai impovaratoare invinuirea adusa Domnului; a facut mai tari cuvintele sfasiindu-si hainele. Spusele Domnului bagasera frica in ascultatori, de aceea arhiereul a facut acum ceea ce facusera iudeii la uciderea lui Stefan cand si-au astupat urechile.

- Si ce hula era aceea? Ca Hristos spusese doar mai inainte cand erau ei adunati: "Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea", si a talcuit aceste cuvinte. Atunci n-au indraznit sa spuna ceva, ci au tacut si de atunci nu L-au mai contrazis. Cum se face, dar, ca acum numesc spusele Sale hula?

- Dar pentru ce le-a raspuns Hristos asa?
- Ca sa le taie orice cuvant de aparare; ca pana in cea din urma zi i-a invatat ca El este Hristos, ca sta in dreapta Tatalui si ca va veni iarasi sa judece lumea, cuvinte care arata desavarsitul acord dintre El si Tatal.

Asadar, dupa ce si-a sfasiat hainele, arhiereul a spus:

"Ce vi se pare?"
Nu pronunta el hotararea, ci-i pofteste pe ceilalti, ca si cum ar fi fost vorba de niste pacate cunoscute de toti si de o hula invederata. Stiau ca daca ar fi ajuns sa se judece pricina si sa se cerceteze cu de-amanuntul, Hristos ar fi fost absolvit de orice vina, de aceea il osandesc fara judecata si baga in mintea ascultatorilor gandul acesta, spunandu-le:

"Voi ati auzit hula!"
Aproape ca i-a silit si i-a constrans sa pronunte hotararea.

- Ce au spus aceia?
"Vinovat este de moarte!"

L-au si socotit osandit. Au procedat asa ca sa-l faca si pe Pilat sa pronunte aceeasi sentinta. Arhiereii stiau aceasta si de aceea au spus: "Vinovat este de moarte!". Aceiasi oameni sunt si parasi si judecatori, aceiasi si cei ce pronunta hotararea; aceiasi oameni au facut atunci totul.

- Dar pentru ce nu L-au invinuit ca a calcat sambata?
- Pentru ca de multe ori le inchisese gura. De altfel chiar din pricina celor spuse atunci voiau sa-L prinda si sa-L osandeasca.

- Arhiereul, luandu-o inainte, a scos din gura celor adunati hotararea, atragandu-i pe toti de partea lui prin sfarsierea hainelor. Si L-au dus la Pilat ca pe unul ce fusese osandit. Astfel arhiereul a facut totul. Lui Pilat nu i-a spus nici una din invinuirile aduse.

- Dar ce i-a spus?
"De n-ar fi fost acesta facator de rele, nu L-am fi dat tie!"
Voiau sa-L omoare punandu-I in spate crime obstesti.

- Dar pentru ce nu L-au ucis pe ascuns?
- Pentru ca voiau sa-I atace si slava lui. Multi auzisera de El, multi il admirau si se minunau de El, de aceea arhiereii si-au dat toata silinta sa-L ucida pe fata, inaintea tuturora. Hristos nu i-a impiedicat, ci S-a slujit de rautatea lor spre vadirea adevarului, pentru ca moartea Lui sa ajunga cunoscuta. A iesit cu totul altceva decat ce voiau arhiereii. Voiau sa-L faca de ocara, sa-L faca de rusine prin osandirea aceasta. Hristos insa tocmai prin aceasta a stralucit mai mult. Si dupa cum spuneau: "Sa-L omoram, ca nu cumva sa vina romanii si sa ne ia cetatea si neamul" si dupa ce L-au omorat s-a intamplat ce-au spus, tot asa si acum; si-au dat toata silinta sa-L rastigneasca in fata intregii lumi, ca sa-I vatame slava; dar a iesit cu totul dimpotriva. Iudeii aveau si ei puterea sa-L ucida - asculta ce le spune Pilat:

"Luati-L voi si dupa legea voastra judecati-L."
Dar n-au voit, pentru ca sa para ca a fost ucis ca un calcator al legilor statului, ca unul ce a vrut sa ia puterea, ca un razvratit impotriva ordinei de stat. De aceea L-au si rastignit impreuna cu talharii; de aceea au si spus: "Nu scrie: Acesta este imparatul iudeilor", ci: "El a spus!". Toate acestea s-au facut pentru adevar, pentru ca iudeii sa nu aiba nici macar o umbra de nerusinata aparare. La fel si cu mormantul! Pecetile si paza au facut sa straluceasca si mai mult adevarul. Acelasi lucru l-au facut si batjocoririle, bataile de joc si ocarile. Asa e minciuna. Pe acolo se descopera, pe unde se unelteste. Asa s-a intamplat si acum. Cei ce pareau biruitori, aceia mai ales au fost facuti de rusine, aceia au fost biruiti si au pierit, iar Cel Ce parea invins, Acela mai cu seama a stralucit si a invins cu tarie.

"Atunci L-au scuipat in obraz si L-au batut cu pumnii, iar altii ii dadeau palme, zicand: "Profeteste-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit!

- Pentru ce au mai facut asta, odata ce aveau sa-L omoare? Pentru ce mai era nevoie de batjocura aceasta?
- Ca sa afli, din tot ce s-a petrecut atunci, cat de rai la suflet erau judecatorii Lui. Ca si cum ar fi dat peste un animal de vanat, asa erau de salbataciti, asa erau de innebuniti; au facut petrecere din chinuirea Lui, au tabarat asupra Lui cu bucurie, dandu-si la iveala firea lor cea ucigasa.

Tu insa minuneaza-te de filozofia ucenicilor! Cu cata amanuntime, cu cat adevar istorisesc totul! Se vede de aici firea lor iubitoare de adevar. Istorisesc asa cum s-au petrecut cele ce pareau o ocara; nu ascund nimic, nu se rusineaza de nimic, ci socotesc cea mai mare slava - dupa cum si este - ca Stapanul lumii a primit sa sufere unele ca acestea pentru noi.

Lucrul acesta arata si purtarea de grija cea nespusa a lui Hristos, dar si rautatea de neiertat a acelora care au indraznit acestea fata de Cel atat de linistit si bland, fata de Cel Care le-a incantat urechile cu cuvinte care ar fi fost in stare sa faca din leu miel. Lui Hristos nu I-a lipsit blandetea, dar nici acelora, ocara si salbatacia in tot ce faceau, in tot ce spuneau. Pe toate acestea le-a prezis si profetul Isaia, vestindu-le mai dinainte si aratand intr-un cuvant toata aceasta ocara: "in chipul in care multi se vor minuna de Tine, spune Isaia, in acelasi chip va fi necinstit chipul Tau de oameni si slava Ta, de fiii oamenilor". Ce poate egala, oare, ocara aceasta? Au scuipat si au palmuit obrazul acela de care marea s-a dat inapoi cand L-a vazut, de care soarele si-a tras inapoi razele sale cand L-a privit pe cruce. L-au lovit in cap, innebuniti de nebunia lor cumplita. L-au ranit cu rani pline de ocara, ca L-au batut cu pumnii si L-au palmuit, iar la ranile acestea au mai adaugat si ocara scuipatului. Au rostit apoi si cuvinte pline de batjocura, spunand: "Profeteste-ne, Hristoase,cine este cel ce Te-a lovit!". Il batjocoresc asa, pentru ca multi spuneau ca e profet. Alt evanghelist spune ca faceau asta acoperindu-I fata cu haina, ca si cum ar fi avut in fata lor un om de nimica, un om de trei parale. Si nu numai oamenii liberi, ci si sclavii fusesera cuprinsi atunci de aceasta nebunie. Pe acestea sa le citim des, pe acestea sa le ascultam cum trebuie, pe acestea sa le scriem in mintea noastra, ca acestea sunt cinstea noastra. Cu acestea ma laud tare, ma laud nu numai cu miile si miile de morti pe care i-a inviat, ci si cu patimile pe care le-a patimit. Pe acestea Pavel neincetat le aminteste: crucea, moartea, patimile, ocarile, insultele, batjocoririle. Uneori spune: "Sa iesim la El purtand ocara Lui", alteori: "Care, in locul bucuriei ce-I sta inainte, a rabdat crucea, dispretuind rusinea."

"Iar Petru sedea afara in curte, si s-a apropiat de el o slujnica, zicand: Si tu erai cu Iisus Galileanul. Iar el s-a lepadat inaintea lor, a tuturor zicand: Nu stiu ce zici! Iesind el la poarta, l-a vazut pe el alta si a zis: Si acesta era acolo cu Iisus Nazarineanul. Si iarasi s-a lepadat cu juramant. Iar dupa putin, apropiindu-se de cei ce stateau, au zis lui Petru: Cu adevarat si tu esti dintre ei, ca si graiul te vadeste. Atunci a inceput sa se blesteme si sa se jure: Nu stiu pe omul acesta. Si indata a cantat cocosul. Si si-adus aminte Petru de cuvantul lui Iisus, care spusese: Mai inainte de a canta cocosul, te vei lepada de Mine de trei ori. Si iesind afara a plans cu amar."

O, noi si straine lucruri! Cand Petru L-a vazut pe invatator numai prins atat de tare clocotea ca a scos sabia si a taiat urechea slugii arhiereului, dar acum, cand ar fi trebuit sa se revolte si mai mult, sa se inflacareze si mai mult, sa arda si mai mult - doar auzea cum il ocarasc pe Domnul - acum Petru se leapada de El.

- Dar pe care om nu l-ar fi scos din minti cele petrecute atunci?
- Da, e drept, dar ucenicul, biruit de frica, nu numai ca nu se revolta, dar se si leapada; ii este frica si de amenintarea unei slujnice sarmane si neinsemnate; si nu numai o data, ci de doua si de trei ori, in scurta vreme, si nu in fata judecatorilor; era doar afara, in curte. L-au intrebat cand a iesit pe poarta; si nici asa nu si-a dat seama indata de caderea lui. Evanghelistul Luca spune ca Hristos S-a uitat la el, aratand ca Petru nu numai ca s-a lepadat de Domnul, dar ca nici nu si-a adus singur aminte, desi a cantat cocosul, ci a fost nevoie sa i-o aminteasca tot invatatorul, iar privirea Lui a fost in locul glasului. Atat de speriat era. Evanghelistul Marcu spune, la randul sau, ca Petru sa lepadat intaia oara atunci cand cocosul a cantat intaia oara; iar cand s-a lepadat a treia oara, cocosul a cantat a doua oara. Marcu istoriseste mai cu de-amanuntul slabiciunea lui Petru si ne arata ca era mort de frica. Pe toate acestea Marcu le stia de la dascalul sau, ca a fost ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seama trebuie sa ne uimeasca! Ca Marcu nu numai ca n-a ascuns greseala dascalului sau, ci a si istorisit-o mai lamurit decat ceilalti evanghelisti, pentru ca a fost ucenicul lui Petru.

Poate ca cineva m-ar intreba:
- Cum pot fi adevarate spusele evanghelistilor, cand Matei spune ca Domnul a zis: "Amin zic tie, ca mai inainte de a canta cocosul te vei lepada de Mine de trei ori", iar Marcu spune ca dupa ce s-a lepadat a treia oara cocosul a cantat a doua oara.

- Spusele evanghelistilor sunt cu totul adevarate si nu se contrazic. Pentru ca de obicei cocosul canta la fiecare cantat de trei ori si de patru ori, Marcu ne vorbeste despre aceste cantece repetate ale cocosului, ca sa arate ca nici glasul cocosului nu l-a oprit pe Petru de la cadere si nu i-a adus aminte. Asa ca sunt adevarate si spusele lui Matei si ale lui Marcu. Inainte de a termina cocosul intaiul sau cantat, Petru s-a lepadat de trei ori. Si nici dupa ce i-a adus aminte Hristos de pacatul lui n-a indraznit sa planga inaintea tuturora, ca sa nu-l dea de gol lacrimile, ci "a iesit afara si a plans cu amar".

"Iar daca s-a facut ziua, L-au dus pe Iisus de la Caiafa la Pilat."
Pentru ca arhiereii voiau sa-L omoare si pentru ca nu puteau sa faca ei aceasta din pricina sarbatorii, L-au dus la guvernator.
Tu insa uita-mi-te cum s-au amestecat lucrurile, ca uciderea Lui sa aiba loc in timpul sarbatorii Pastelui. Asa fusese randuit de sus.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Joia din Saptamana Patimilor

Denia celor 12 Evanghelii si scoaterea Sfintei Cruci

Joia din Saptamana Patimilor este cunoscuta ca fiind ziua in care se citesc cele 12 Evanghelii si se scoate Sfanta Cruce in naosul bisericii. Aducerea Sfintei Cruci din Sfantul Altar si asezarea ei in mijlocul bisericii are loc dupa citirea Evangheliei a V a, atunci cand preotul spune: "Astazi S-a spanzurat pe lemn Cel Ce a intins pamantul pe ape". Sfanta Cruce ramane in mijlocul bisericii pana vineri, cand este readusa in Sfantul Altar.

La Ierusalim, incepand cu orele 16.00, se face o procesiune cu Sfanta Cruce. Procesiunea incepe de la Pretoriu si se termina la Sfantul Mormant. Credinciosii strabat drumul pe care Mantuitorul a purtat Crucea Rastignirii.

Joia Patimilor - scoaterea Sfantului Agnet pentru impartasirea bolnavilor

In cadrul Proscomidiei din Joia Mare, pe langa Sfantul Agnet care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Al doilea Agnet va fi pastrat pana in Martea Luminata cand este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

Joia Patimilor - sfintirea Sfantului si Marelui Mir

Joia Patimilor este si ziua in care are loc sfintirea Sfantului si Marelui Mir, materia sfintita care se foloseste la Taina Mirungerii, sfintirea bisericilor, sfintirea altarelor, a antimiselor si pentru reprimirea in Ortodoxie a celor cazuti de la dreapta credinta. Mentionam ca sfintirea Sfantului si Marelui Mir nu se savarseste in Joia Patimilor fiecarui an, ci doar atunci cand se constata ca nu mai exista Mir pentru un an de zile.

In Joia din Saptamana Sfintelor Patimi praznuim spalarea picioarelor ucenicilor de catre Hristos, Cina cea de Taina in cadrul careia Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul Patimilor prin vanzarea Domnului.

Spalarea picioarelor ucenicilor

In amintirea spalarii picioarelor Apostolilor de catre Hristos, exista obiceiul ca in Joia din Saptamana Patimilor, in unele manastiri, staretul sa spele picioarele a doisprezece din vietuitorii manastirii pe care o conduce.

In Israel, ceremonia spalarii picioarelor se oficiaza pe un podium ridicat in curtea Sfantului Mormant. Acolo, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, patriarhul spala picioarele a doisprezece episcopi. Interesant este ca in jurnalul lui Necolae Ses, un pelerin in Tara Sfanta in anul 1870, se mentioneaza ca la Ierusalim tuturor pelerinilor le erau spalate picioarele de catre monahi. Cei care participau la acest ritual primeau un fel de "certificat de inchinator la Locurile Sfinte".

Spalarea picioarelor ucenicilor este o invitatie la smerenie, slujire, daruire pentru ceilalti pana la jertfa.

Cina cea de Taina si instituirea Sfintei Euharistii

In cadrul Cinei de Taina a fost instituita Sfanta Euharistie. Cina cea de Taina a avut loc dupa spalarea picioarelor de catre Mantuitorul Iisus Hristos. Facem precizarea ca pentru poporul evreu Pastile semnifica trecerea din robia egipteana la libertate. In amintirea acestui eveniment, fiecare familie iudaica sacrifica un miel si-l mananca cu azima (paine nedospita, deoarece nu au avut timp sa lase aluatul sa creasca) si ierburi amare. Azima este simbolul robiei, al mizeriei indurate ca robi, iar ierburile amare semnifica viata petrecuta de israeliti in timpul robiei egiptene.

Mielul jertfit si mancat de evrei cand serbau Pastile era o prefigurare a lui Hristos, Mielului lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii (Iesirea 12, 46) si Se ofera ca hrana pentru viata vesnica.

La aceasta Cina, Mantuitorul Se daruieste pe Sine sub chipul painii si al vinului. S-a daruit si continua sa Se daruiasca in cadrul fiecarei Liturghii.

Rugaciunea din gradina Ghetsimani

Dupa Cina, Hristos merge impreuna cu ucenicii Sai in gradina Ghetsimani. Se roaga inainte de Patimile Sale pentru Sine, pentru Apostoli si pentru toti credinciosii: "Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui… Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat ca sa fie una precum suntem si Noi… Dar nu numai pentru ei Ma rog, ci si pentru cei ce prin cuvantul lor vor crede in Mine, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis".

In gradina Ghetsimani Mantuitorul supune vointa Sa omeneasca celei dumnezeiesti. Acest lucru reiese din cuvintele: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39). Este momentul in care "Iisus s-a cununat in duh cu moartea", dupa cum marturiseste parintele Staniloae. Prin ambele vointe Hristos a dorit mantuirea noastra: prin cea dumnezeiasca binevoind impreuna cu Tatal si cu Duhul, iar prin cea omeneasca facandu-Se ascultator Tatalui. Asa a indreptat firea noastra in Sine si prin ea si pe cea din noi.

Ceea ce s-a petrecut in acea noapte la Ghetsimani, ramane pentru noi model si putere spre izbavire. Dupa cum Hristos a intarit vointa omeneasca in directia celor dorite de Dumnezeu, asa se intampla si cu cei care cer cu credinta "faca-Se voia Ta precum in cer asa si pe pamant".

Tot astazi ne aducem aminte si de vanzarea Domnului, pomenita si la Denia din Sfanta si Marea Miercuri. Iuda vanzatorul este pus in oglinda cu femeia pacatoasa. Aceasta, desi era o prostituata, datorita pocaintei si iubirii Sale fata de Hristos se mantuieste. In vreme ce Iuda, lipsit de pocainta, ajunge tradator.

Calendar crestin-ortodox de azi, vineri 10 aprilie 2015
Vinerea Mare - moartea si ingroparea Domnului
In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.
Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.
Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: "Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor".
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat pe Domnul de pe Cruce si l-a ingropat impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.
Moartea biruita prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru Staniloae. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.
Pentru Hristos moartea nu era inevitabila, deoarece El fiind strain de pacat nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.
Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.
Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: "Praznuim omorarea mortii".
Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti au inviat.
Punerea in mormant a Domnului
De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece acestia inca nu murisera. Cand au venit insa la Hristos, au constatat ca El murise si atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevarat, un ostas i-a impuns coasta cu sulita si indata au tasnit sange si apa.
Iosif din Arimateea si cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, il ung cu aromate si il infasoara intr-un giulgiu. Pe cap ii pun o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.
Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormantului in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.
Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi "locas de veci". Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.
Slujba Prohodului
Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.
Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

Coborarea la iad a Mantuitorului
Coborarea la iad a Mantuitorului are ca temei scripturistic marturia Sfantului Apostol Petru, care spune in prima sa epistola ca Hristos: "Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare" (I Petru 3, 18-19). El afirma deci ca in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei.

Sfantul Ioan Damaschin a subliniat ca, desi de vineri seara si pana in zorii zilei de duminica, sfantul trup al lui Iisus a ramas in mormant, in tot acest rastimp el a continuat sa fie unit ipostatic cu sufletul, coborat in locasul mortii, Dumnezeul neputand fi cir­cumscris intr-un anumit spatiu si deci aflandu-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvantului asigura deci legatura dintre trup si suflet, chiar daca pentru un timp cele doua elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Cantarea din Liturghia ortodoxa exprima admirabil misterul mai pre­sus de fire: "In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins".

Un alt punct destul de nelamurit priveste locul unde a coborat Domnul. In Noul Testament nu este folosit un termen anume menit sa indice spa­tiul spiritual unde a intrat Iisus, desi din prima epistola a Sfantului Petru rezulta ca era un loc de suferinta, unde duhurile erau tinute in inchisoare. Prima atestare textuala a coborarii la iad unde se foloseste cuvantul "iad" apare in Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol crestin. Eventualele nelamuriri se ivesc tocmai in legatura cu termenul de "iad", care poate avea mai multe acceptii.

In perioada anterioara iconomiei evanghelice exista o singura sfera nediferentiata unde mergeau toti oamenii dupa moarte, indiferent de com­portarea lor in viata. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, aflate sub stapanirea duhului celui rau si lipsite de mangaierea prezentei divine.

Cand se spune deci ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de gheena, adica de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii.

Ca si printre ei vor fi existat diferite trepte, cei pacatosi fiind mai in­cercati decat cei drepti, este posibil, dat toti de la Adam incoace se aflau sub povara aceluiasi blestem, de cand moartea patrunsese in lume si se interpusese intre om si Dumnezeu.

Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intu­necate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smere­nie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune to­todata si un aspect chenotic. In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea pro­priei Sale personalitati. Chiar daca ipostasul divin continua sa asigure legatura dintre trupul si sufletul Sau, acea disociere temporara a fiintei Sale, pe care nici nu ne-o putem inchipui, trebuie sa I se fi parut extrem de dureroasa. De la intrupare incoace, sudura dintre Logos si omul Iisus se realizase intr-un mod atat de desavarsit, incat despartirea sufletului de trup reprezenta pentru El o forma de existenta nedeplina.

Invierea si Inaltarea la cer a Domnului, cu trupul Sau indumnezeit, vor confirma aceasta, punand in lumina perenitatea unirii dintre Cuvant si natura umana, unire ce nu va mai putea fi nicicand desfacuta.

Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul. Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mantui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina pacatului. El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pa­cat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol. Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, in marturia Sfan­tului Petru, este afirmatia facuta de apostol ca Iisus a propovaduit duhurilor tinute in inchisoare. Hristos a facut ca dragostea sa patrunda mai tare decat ura si deznadejdea in locasul mortii, dar pentru aceasta a tre­buit sa incerce a restabili comuniunea dintre El si sufletele celor tinuti in robie. Domnul nu mantuieste pe nimeni in chip mecanic, in virtutea unei porunci date, ci asteapta un raspuns la chemarea Sa, o libera adeziune, si aceasta chiar si de la cei adormiti. Sfantul Petru mai face o precizare ex­trem de pretioasa, care arunca oarecare lumina asupra acestui mister, atunci cand spune: "Spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu cu duhul" (I Petru 4, 6).

Hristos le propovaduieste mortilor pentru a-i trezi din somnul lor spiritual si a le da prilejul sa opteze liber pentru Evanghelie. Atarna de ei sa asculte sau sa respinga cuvantul Sau. Cel care Se intrupase pentru mantuirea tuturor nu putea lasa o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia sa-i smulga si pe cei morti din inertia lor spiri­tuala, facandu-i sa vibreze fata de dragostea Sa jertfelnica. Coborand la iad, Iisus isi aminteste de toti dreptii care au vietuit inainte de intruparea Sa, precum si de cei care "il prefigurasera fara sa-L cunoasca". Ador­mind acum, ai sculat pre cei legati, Hristoase, si inviind din morti, Cu­vinte, ai luminat pre toti adormitii din veac", se canta in Sambata Mare. Domnul le vesteste mortilor ca legea pedepsei universale, sub care se aflau cu totii, a incetat si ca El intemeiaza o noua forma de vietuire vesnica, in care cei adormiti vor fi in comuniune permanenta cu Dumnezeu. Acelasi lucru le vestise El ucenicilor la cina, intr-un mod mai ambiguu: "Ma duc sa va gatesc loc" (Ioan 14, 2).

Este semnificativ ca in iconografia ortodoxa rascumpararea omului este reprezentata prin coborarea la iad, Iisus fiind infatisat in clipa cand patrunde in lumea intunericului si intinde mana catre Adam si Eva, pe care a venit sa-i scoata de sub povara osandei. De altfel si in iconografie se arata cum Mantuitorul, coborand la iad, l-a dezrobit pe Adam. Olivier Clement spune ca Hristos, calcandu-l in picioare pe vrajmas, intinde mana primului Adam si face ca viata si lumi­na sa patrunda acolo unde se afla "intunericul, moartea, singuratatea", invierea sufletelor celor adormiti nu a putut avea loc, fara indoiala, decat sub inraurirea conjugata a Fiului si a Duhului Sfant. Odinioara, incepandu-Si propovaduirea la Nazaret, Iisus spunea: "Duhul Domnului este peste Mine", iar acum, cand vrea sa deschida sufletele celor morti si sa le vesteasca izbavirea, El Se afla, desigur, de asemenea ajutat si sus­tinut de Duhul in lucrarea Sa.

Fireste insa ca nu toti mortii vor fi raspuns la chemarea lui Hristos: fara indoiala, au fost multi care nu au ascultat glasul Sau, fie ca nu pu­teau sa-l perceapa, din pricina invartosarii lor spirituale, fie ca, auzindu-l, nu voiau sa-I primeasca indemnul. Intr-o farama de clipa, sufletul indumnezeit al Domnului a intrezarit inertia spirituala ce le retinea pe aceste suflete in temnita lipsita de lumina si le facea sa se impotriveasca Aceluia venit sa le mantuiasca. Si aceasta trebuie sa fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viata spirituala, o experienta infricosatoare: sa con­state cum duhuri aflate pe pragul mantuirii resping darul ce li se face si se cufunda din nou, cu buna stiinta, in bezna.

Chiar daca nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele rama­nand mai departe sa vegeteze intr-o forma de subexistenta, din pricina pacatelor ce le apasau, totusi, prin coborarea la iad, Domnul a dobandit cea mai de seama biruinta a Sa. El a desfiintat randuiala existenta de la caderea lui Adam care facea ca, dupa moarte, omul sa ramana pe veci despartit de Dumnezeu si supus duhurilor rele. In felul acesta s-a schim­bat rostul mortii, care a incetat a mai fi doar ped6apsa pentru pacat, devenind cale de unire cu Cel de Sus. La sfarsitul veacurilor si moartea va fi inghitita de biruinta, dupa cuvantul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar si pana atunci, pentru cei ce cred in Hristos ea nu mai este prabusire in neant, ci revenire la sanul Tatalui.

Totodata, se poate spune ca abia prin sfaramarea portilor iadului a luat cu adevarat fiinta imparatia, pe care am incercat sa o definim drept noul eon - sau, poate mai potrivit, drept o noua ordine existentiala. Aceas­ta ordine nu putea lua nastere atata timp cat, dincolo de moarte, omul se afla sub dominatia duhurilor intunericului. Trebuia ca stapanirea celui rau sa fie surpata, ca omul sa fie eliberat de povara pacatului stramosesc pen­tru ca imparatia harului sa poata deveni o realitate, la care sunt chemati sa participe atat viii cat si mortii ce vor fi raspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Daca, in principiu, iadul a fost invins, puterea diavolului fi­ind surpata din temelii prin cruce si biruinta dobandita de Hristos, el va continua totusi sa existe pana la sfarsitul istoriei ca forma de existenta personala, rezultat al unor optiuni negative. Este gheena de care vor­beste adesea Iisus, loc de osanda si de suferinta rezervat nu tuturor celor adormiti, ci numai acelora care nu vor fi reusit sa invinga pacatul inca din viata aceasta si sa-si deschida sufletul pentru primirea harului. Dar nici acea stare - caci mai corect este poate sa se inteleaga prin iad o stare existentiala, si nu un loc anume - pare sa nu fie vesnica, ea urmand sa dispara la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va fi totul in toate (I Cor. 15, 28). "Desfiintand eternitatea mortii si a stricaciunii, rastig­nirea Domnului nimiceste totodata si eternitatea iadului". Cantarile bisericesti subliniaza in repetate randuri nimicirea temeiului ontologic al iadului: "Incetat-a tirania iadului si imparatia lui de nimic s-a facut de acum inainte".

Se pune insa intrebarea: care este raportul dintre rai si imparatie? Cand talharul ii cere lui Iisus sa-l pomeneasca in imparatia Sa, Domnul ii raspunde: "Maine vei fi cu Mine in rai". Raiul desemneaza de fapt sta­rea de fericire de care se vor invrednici alesii dupa ce seolul va fi fost desfiintat. invingand iadul, Hristos a intemeiat ordinea eternitatii fericite, adica raiul, care va fi accesibil dreptilor indata dupa moarte, in timp ce altii nu se vor bucura de el decat dupa Judecata din urma. Cuvintele Domnului "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan 14, 2) par sa indice ca, in ce-i priveste pe cei drepti, va exista o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea si deci de gustare a bunurilor suprafiresti, caci, dupa metafora foarte sugestiva a Sfantului Pavel, "stea de stea se deosebeste in stralucire" (I Cor. 15,41).

Sfantul Ambrozie socoteste ca raiul, sau paradisul, nu este decat pridvorul imparatiei - sau, cu alte cuvinte, un mod existential care pre­ceda imparatia. Astfel inteles, pare ca raiul reprezinta totusi o stare provizorie si inca nedeplina, care la sfarsitul veacurilor, cand imparatia va atinge dezvoltarea sa plenara, va fi inglobata in imparatie.

Imparatia apare deci ca o notiune cu o sfera mult mai vasta. Ea con­stituie de fapt veacul cel nou, noua perioada in cuprinsul careia omul va vietui in comuniune cu Dumnezeu si se va impartasi de darul Duhului Sfant. Atata timp cat va dura istoria, imparatia va fi prezenta in sufletele celor aflati in viata si apti de primirea harului, dar dupa Judecata din urma ea va ingloba toata creatia, tot ce a fost purificat si eliberat de pacat. Si, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viata duhovniceasca, harul necreat si substantial, care modeleaza sufletele, avand mii de infati­sari, adecvate fiecaruia din cei mantuiti, asa cum sublinia Sfantul Grigorie Palama.

Sfintele Pasti; Darul Invierii
Invierea Domnului nostru Iisus Hristos e un fapt istoric, deplin incredintat prin multiplele dovezi de necontestat. Ea este incadrata in rama precisa a istoriei timpului. Garantia ei o avem de la contem­poranii care L-au vazut pe Iisus Cel Inviat, I-au pipait ranile, au ospatat cu El, au auzit glasul invataturii Lui, nu numai intr-o clipa sau intr-o zi, ci vreme de patruzeci de zile.

"Puterea Invierii Lui", cum marturiseste Sfantul Pavel, e temelia divina a credintei crestinilor de atunci si de totdeauna. Convingerea in Inviere a zguduit sufletul omenesc, l-a luminat si i-a dat sperante eterne, pentru o cetatenie nu numai a pamantului, ci si a cerului!

Intr-adevar, Invierea nu a ramas numai o biruinta si un dar personal al Domnului nostru Iisus Hristos, ci e un dar pe care-l da fiecarui om de pe acest pamant. Nimeni nu va ramane de-a pururea cu trupul sub zavoarele pamantului. La Invierea cea de obste toti vom invia. Cu aceasta marturisire de credinta incheiem noi viata: "Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie, amin". Asa se incheie viata noastra, cu nadejdea invierii, nu cu aceea a mortii.

In lumina acestui crez, noi crestinii credem intr-un triumf al vietii. Nu prabusirea mortii este aceea care pecetluieste pe om in "Marea nefiintei". Pentru noi crestinii, cu cat apare mai zguduitoare tragedia acestei vieti cu prabusirile ei, cu atat e mai reconfortant triumful pe care ni-l daruieste Iisus Hristos Cel Inviat. Peste pacatele noastre care ne slabesc si ne ruineaza viata, peste dusmaniile oamenilor care ne duc la sfarmari, se revarsa puterea de lumina cereasca a unei biruinte divine, in care nu omul, ci Dumnezeu este totul.

Privim cu totii uluiti la cele ce au facut oamenii cu Iisus Hristos. L-au urmarit mereu in viata cu dusmanie pe Acela venit sa le aduca mantuirea; L-au batjocorit pe Binefacatorul lor; L-au lovit cu cruzime pe Acel ce venise sa scoata pe om de sub loviturile pacatului; L-au rastignit pe Acel ce venise sa dea viata tuturor; L-au dat mormantului pe Acel ce venise sa fie pururea cu oamenii, dar iata ca peste toate aceste rautati omenesti si-a revarsat Dumnezeu biruinta Invierii!

Invierea Domnului e Darul care aduce permanent in omenire crezul lepadarii pacatului, care nu se incheie decat cu prabusire si suferinta. Pacatul e o retinere rusinoasa in incaperile intunericului, e calea tuturor ruinarilor! Numai Invierea e aceea care revarsa lumina din lumina lui Iisus Hristos si darul auzirii glasului Lui la invierea cea de obste.

In aceasta incredere a Invierii si-au dat viata cea pieritoare de pe acest pamant, martirii, pentru a fi pururea cu Iisus Hristos, cu aceasta incredere au adormit in Domnul crestinii cei din trecut, iar noi cei de astazi marturisim ca "salasul nostru cel vesnic este in ceruri".

In lumina acestui crez al Darului Invierii lui Iisus Hristos, impartasit de El tuturor, noi suntem numiti "fiii Invierii". Noi credem ca "salasluirea in noi a lui Hristos e nadejdea slavei" (Coloseni 1:26). De aceea, noi crestinii, mereu nazuim sa aducem o transformare a vietii noastre, dupa aceea a lui Iisus Hristos Cel Inviat din morti, facandu-ne vrednici de acest mare Dar al Invierii!

Parintele Vasile Vasilachi

(din volumul "De la Antim la Pocrov - marturii si marturisiri", publicat la New York in 1984)

Calendar Ortodox

La noi este o datina de Izvorul Tamaduirii,la aceasta troita in fiecare an se face slujba si se sfinteste apa.Azi a fost sarbatoare mare si au venit oameni din toate satele din apropiere.Timpul a fost frumos si slujba a fost si ea pe masura.

Sfantul Teotim, Episcopul Tomisului
La 20 aprilie calendarul ortodox pomeneste pe Sfantul Teotim, episcopul Tomisului, numit si Teotim I, “scitul“ sau “filosoful“. Acest sfant daco-roman, originar din Dacia Pontica, a trait in a doua jumatate a secolului al IV-lea si la inceputul celui urmator, pastorind cetatea de la Marea Neagra, in jurul anilor 380 - 395.
Detalii despre viata sa ne-au ramas din scrierile unor importanti autori ce au trait in perioada sa. Astfel, Fericitul Ieronim il mentioneaza pe la anul 392 cu titulatura de "Scythiae Tomorum episcopus”. Despre Sfantul Teotim I, istoricul bisericesc Sozomen scria ca ducea o viata ascetica, purta plete lungi si se bucura de calificativul de "filosof". Sfantul Teotim poseda si practica intr-adevar acea "monastica philosophia". Dar, el nu a fost numai educat in filosofia monahala, care presupunea a iubi si a practica intelepciunea trairii monahale, adica "asceza", ci si in cultura si filosofia greaca. Un alt scriitor crestin, Socrate, spunea despre Sfantul Teotim ca „era cunoscut de toti - imparati, episcopi, calugari, credinciosi si barbari - pentru evlavia si corectitudinea vietii sale”.
Despre episcopul de Tomis auzise chiar imparatul bizantin Arcadie, datorita prieteniei legate cu Sfantul Ioan Gura de Aur. Din scaunul arhieresc al Constantinopolului, marele ierarh ii trimitea lui Teotim calugari misionari "pentru nomazii sciti de la Istru“, probabil la cererea acestuia. In anul 400, Sfantul Teotim lua parte la un sinod local din Constantinopol, convocat de Sfantul Ioan Gura de Aur impotriva invataturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. Aprecierea de care se bucura ierarhul tomitan in randul celorlalti episcopi reiese si din faptul ca, in lista celor care semnau documentele sinodului, Teotim era mentionat pe primul loc.
Invocarea numelui Sfantului Teotim al Tomisului - la lucrarile Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) - ca autoritate a dreptei credinte, constituie insa pentru noi, romanii, o mar turie de mare pret privind izvoarele ortodoxiei romanesti in crestinismul daco-roman. "Faptul ca monahii constantinopolitani isi raportau ortodoxia marturisirii lor de credinta la autoritatea Sfantului Teotim ramane fara indoiala o marturie graitoare a ortodoxiei credintei...
Numai un teolog ca Teotim, cu o solida formatie filosofica, putea fi in stare sa ia atitudine fatisa si impotriva celor care intinau memoria lui Origen, adica, "... memoria unui om - declara Sf. Teotim - care a murit de mult timp in credinta", si ca atare, nici nu trebuia sa se faca "lucru nelegiuit, condamnand cartile pe care inaintasii nostri nu le-au condamnat ...".
Peste veacuri, Sfantul Ioan Damaschin avea sa reproduca, in lucrarea "Sfintele paralele“, cateva povatuiri morale date de Sfantul Teotim in unele omilii la textele evanghelice: "Cel ce pacatuieste cu gandul, prin insasi iuteala gandului, savarseste pacatul complet, pe cand faptele trupului pot fi intrerupte de multe piedici“; "Lucrul grav nu este sa suferi aspru, ci sa suferi pe drept“.

Inaltarea Domnului - Ziua Eroilor
In fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste praznicul Inaltarii Domnului. Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. Astfel, in toate bisericile, manastirile si catedralele ortodoxe din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului, se arata intr-un comunicat al Patriarhiei.
Adesea Inaltarea lui Hristos, ca si Invierea Sa au fost intelese ca fiind niste lucrari ale Tatalui asupra Fiului Sau. Trebuie sa avem in vedere, ca moartea lui Hristos nu a avut ca tinta satisfacerea onoarei jignite a Tatalui, ci transfigurarea firii omenesti. De aceea atat in Inviere cat si in Inaltarea Sa, Hristos nu este pasiv.
Evanghelistul Luca spune ca Hristos i-a luat pe ucenicii Sai, i-a dus spre Betania si acolo Si-a ridicat mainile, i-a binecuvantat si pe cand ii binecuvanta, S-a departat de ei si S-a inaltat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie sa intelegem ca acesta a fost ultimul act al lui Hristos in lume, El nu devine absent in creatie. Inaltarea lui Hristos nu inseamna retragerea din creatie, El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.
Temei pentru credinta in Inaltarea lui Hristos avem si in Evanghelia lui Marcu, in versetul 19 din capitolul 16, unde se spune ca Iisus Hristos S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta Tatalui. Astfel, Tatal il iubeste pe Fiul in Sfantul Duh nu doar ca Dumnezeu ci si ca om. Prin acesta trebuie sa intelegem ca toti cei care ne-am unit cu Hristos, devenim partasi la aceasta iubire dumnezeiasca.
Obiceiuri de Inaltarea Domnului
In popor exista credinta ca odata cu Inaltarea Domnului, se inalta si sufletele celor adormiti de la Saptamana Luminata incoace. Sufletele care rataceau, deveneau strigoi si provocau neajunsuri oamenilor si animalelor. De aceea in aceasta zi se practicau ritualuri magice de aparare: erau culese si sfintite plante despre care se crede ca au proprietati apotropaice (leustean, alun, paltin); se buciuma la raspantia drumurilor si pe dealuri; oamenii se incingeau peste brau cu ramuri de leustean; si erau date de pomana bucate pentru morti.

Sfantul Constantin a fost fiul imparatului Constantius Chlorus si al Elenei. S-a nascut la 27 februarie 272, in cetatea Naissus (astazi, Nis, in Serbia). Dupa moartea tatalui sau din 304, a fost proclamat imparat. Intra in conflict cu Maxentiu, fiul imparatului Maximian, pentru ca acesta dorea sa ocupe functia pe care el o detinea.
In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Noaptea, in vis, i se descopera Hristos si-l indeamna sa puna semnul sfintei cruci pe toate steagurile armatei sale. Constantin va iesi biruitor din lupta.
In anul 313 va da un decret prin care va opri prigonirea crestinilor si astfel, crestinismul devine religie permisa in imperiu. Religia crestina va deveni religie de stat, in vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395).
Amintim ca in vremea imparatului Constantin s-a tinut primul Sinod Ecumenic, la Niceea in anul 325, unde a fost inlaturata erezia lui Arie si s-au alcatuit primele articole din Crez.
Imparatul Constantin a murit in anul 337, la zece ani de la trecerea la cele vesnice a mamei sale.
Imparateasa Elena, mama sfantului Constantin, este cea care a descoperit pe dealul Golgotei, crucea pe care a fost rastignit Hristos. A zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

A treia aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

A treia aflare a capului Sfantului Proroc Ioan Botezatorul este sarbatorita pe 25 mai. Din Sfanta Scriptura aflam ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei sale de nastere, a poruncit taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei.

Amintim ca Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Pentru ca se temea ca Botezatorul ar putea invia daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decat trupul sfantului, care a fost ingropat in Sevastia. Capul a fost ingropat de Irodiada in curtea sa, la mare adancime.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap. Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap, ce prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. El a cinstit cu evlavie acele sfinte moaste, apoi le-a ingropat la loc acolo unde le-a gasit.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat in biserica din aceasta cetate. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

Sfantul Ioan Rusul

Sfantul Ioan Rusul s-a nascut intr-un sat din Rusia, in jurul anului 1690. Sfantul Ioan Rusul a participat ca soldat in razboiul rusilor impotriva turcilor din anul 1711. A fost luat prizonier de catre tatari in luptele pentru dezrobirea Azofului si vandut unui ofiter superior turc.

Tinerii luati prizonieri in acea zona, au ales sa renunte la credinta in Hristos si s-au facut musulmani. Sfantul Ioan Rusul a refuzat sa urmeze exemplul prietenilor sai si a rabdat cu mult curaj chinurile venite din partea asupritorilor.

Ca prizonier a fost randuit sa ingrijeasca de vite. Grajdul vitelor ii devine si locul de odihna. Desi i se ofera in timp o camera apropiata de graj, refuza si continua sa doarma alaturi de animale. Ii multumea lui Dumnezeu ca l-a invrednicit sa se faca urmator al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naste intr-o iesle saraca, langa Bethleem.

Prin rugaciunile Sfantului Ioan Rusul, grajdul se umplea de buna mireasma. Dormea putin, se ruga mult si se hranea cu putina paine si apa. In fiecare sambata mergea la o biserica inchinata Sfantului Gheorghe si se impartasea cu Trupul si Sangele Domnului.

A primit de la Dumnezeu darul de a cunoaste momentul trecerii sale la cele vesnice. Preotul care l-a impartasit inainte de moarte, i-a adus Sfanta Impartasanie intr-un mar, pentru a fi ferit de fanatismul turcilor. Dupa ce s-a impartasit, a trecut la cele vesnice, in anul 1730.

Mai tarziu, in anul 1773, Sfantul Ioan Rusul s-a aratat in vis preotului care il impartasise in fiecare sambata, si i-a descoperit ca trupul sau este intreg si neputrezit. Preotul, calauzit in chip minunat de Dumnezeu, a luat sfintele moaste ale Sfantului Ioan Rusul si le-a asezat in biserica "Sfantul Gheorghe”.

Amintim ca in 1832, Osman Pasa a jefuit biserica "Sfantul Gheorghe” si a aruncat in foc moastele Sfantului Ioan Rusul, dorind prin acest gest sa se razbune pe crestini. Trupul sfantului s-a miscat, in mijlocul flacarilor, ca si cum ar fi fost viu, dar nu a ars. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala care se pastreaza si astazi ca marturie a intamplarii de atunci.

Dupa anul 1922, moastele Sfantului Ioan au ajuns in insula Evvia, in actualul oras Procopie.

O minune a Sfantului Ioan Rusul:

"Intr-o vreme, stapanul turc a hotarat sa faca un pelerinaj in orasul Mecca. La cateva zile dupa plecarea lui, sotia a pregatit o masa la care a invitat rudele si prietenii sotului, spre a se ruga pentru buna intoarcere a acestuia. Printre mancaruri se afla si un pilaf care ii placea foarte mult turcului, iar stapana i-a zis lui Ioan:

- Cat de bucuros ar fi fost stapanul tau daca ar fi fost aici si ar fi gustat din acest pilaf!

Atunci, Sfantul Ioan a cerut o farfurie cu pilaf spunand ca o va trimite stapanului sau la Mecca. Toti au ras, dar stapana a poruncit sa i se dea o farfurie cu pilaf, gandind ca vrea sa o manance sau sa o dea vreunui sarac.

Sfantul a luat farfuria si, mergand in staul, a ingenuncheat si s-a rugat din adancul inimii. Cerand acest lucru cu smerenie si neindoindu-se deloc, Domnul l-a ascultat, iar farfuria a disparut din fata ochilor sai. Apoi, fericitul s-a intors la masa si a spus ca a trimis pilaful. Toti invitatii au ras de cuvintele sfantului.

Peste cateva zile, stapanul s-a intors acasa, aducand cu sine si farfuria de arama, spre uimirea tuturor din casa. Apoi a povestit:

- In ziua in care ati facut ospatul pentru intoarcerea mea, cu bine s-a petrecut un lucru nemaipomenit. Intorcandu-ma seara in odaia mea pe care o lasasem incuiata, am gasit aceasta farfurie plina cu pilaf. Uitandu-ma uimit la ea si neintelegand, am zarit cu si mai mare uimire numele meu batut pe marginea farfuriei, asa cum avem pe toate vasele.

Cu toata nedumerirea mea, m-am asezat si am mancat pilaful care era foarte gustos. Si iata, am adus farfuria si vad acum ca este intr-adevar a noastra. Dar nu pot intelege cum a ajuns tocmai la Mecca. Atunci toti au fost cuprinsi de spaima, iar sotia i-a povestit totul.

Vestea despre minunea Sfantului Ioan s-a raspandit repede si nimeni nu mai indraznea sa il supere cu ceva."

Fetelor, nu uitati diseara sa va puneti flori de sanziene sub perna!
Tradiţia sărbătorii Sânzienelor, a Solstiţiului de vară şi a zilei Sfântului Ioan Botezătorul
Noaptea de Sânziene este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele.
Numite în tradiţia populară şi Sfintele, Frumoasele, Măiastrele, Sânzienele sau Sânzâienele sunt fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare, care au numai însuşiri bune. Fuioare uşoare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mişcări foarte rapide.
Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele şi Rusaliile, Sânzienele (Drăgaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole, femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, dau miros şi puteri tainice florilor, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor şi apără lanurile de intemperiile naturii. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele.
Sărbătoarea Sânzienelor are loc la trei zile după Solstiţiul de Vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor. Încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcaţiuni cu lumânări. Se practică săritul peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit. Tradiţiile acestea, care există şi acum în ţările Europei Centrale şi de Nord datează de secole, cu mult înaintea creştinismului.
După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în toate nopţile importante ale anului, hoinăresc hai-hui prin lume. De aceea, cu această ocazie se realizează şi practici de pomenire a morţilor, numite Moşii de Sânzâiene: se face curăţenie la morminte, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.
În această zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, până în anul următor, la ferestre, la porţi, la streşinile caselor, cu credinţa că vor apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice şi vor aduce noroc şi belşug. Aceste cununi sunt folosite şi pentru prevederea viitorului, în funcţie de felul în care cad după ce sunt aruncate pe casă.
Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Gallium mollugo – după culoarea galbenă sau albă) este o floare de câmp cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în preajma solstiţiului de vară, în perioada coacerii cerealelor. Ea are numeroase întrebuinţări în medicină şi cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat şi proprietăţi mistice, fiind folosită în practicile magice efectuate în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă o fată tânără o pune sub pernă în noaptea respectivă, îşi va visa cu siguranţă ursitul. Dacă îşi pun în păr sau în sân floarea respectivă, atât fetele cât şi femeile devin mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase. Dacă se spală la ivirea zorilor cu roua căzută pe Sânzâiene sau se îmbăiază în apă curgătoare devin mai frumoase.
În medicina populară, Sânziana are numeroase întrebuinţări, dar pentru a avea eficienţa dorită trebuie culeasă după un anume ritual: florile se culeg în zorii zilei de Sf. Ioan Botezătorul, în timp ce tulpina şi seminţele, cum este şi firesc, toamna. Dacă sunt culese corespunzător, proprietăţile lor sunt miraculoase. Astfel, întăresc copiii debili şi limfatici, dacă se pun în apa lor de baie; vindecă frigurile; puse în alcool vindecă rănile şi urmele loviturilor; roua căzută pe flori în noaptea de Sf. Ioan Botezătorul este leac sigur pentru bolile de ochi şi piele.
În acelaşi timp, floarea de Sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de Sf. Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde cîte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânzâiene, fiind considerată cea mai bună zi din an pentru aceasta, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Multe din florile şi ierburile care se culeg în această zi, sunt duse la biserică, cu credinţa ca vor fi sfinţite şi prin aceasta vor fi curăţate de influenţele negative ale Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale pădurilor.
Pentru ţărani această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credinţa populară se crede că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul sau după Sânziene,este de rău augur, deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat.
Din seria obiceiurilor legate de această zi face parte şi tradiţia băii de solstiţiu (21 iunie) sau de ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie). Aceasta se face într-o apă curgătoare şi se consideră că spală toate nenorocirile şi supărările anului trecut, precum şi că ajută ca să se împlinească toate dorinţele în următorul an. Există de asemenea obiceiul unui scăldat ritual pentru păstrarea sănătăţii. Pentru acest lucru sunt alese locuri anume, ape din sălbaticie. Se mai spune că dacă la miezul nopţii bei roua căzută pe floarea de Sânziană, aceasta purifică şi este aducătoare de noroc, iar dacă faci în această zi o baie în care ai turnat decoctul făcut din nouă plante anume – obligatoriu şi Sânziana, tot anul vei fi sănătos şi-ţi va merge bine.
Lista credinţelor populare legate de această sărbătoare este foarte bogată:
- În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândeşte le poate înţelege graiul şi poate afla multe taine.
- Tot în această noapte se spune că răsare în mod magic floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege, înfruntând curajos duhurile care o păzesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor şi va descoperi comori ascunse.
- În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel câmpurile cu cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp, se fac puternice zgomote nocturne pentru a alunga duhurile rele.
- Dacă o fată aruncă un buchet de flori de Sânziene prin uşa deschisă sau prin fereastră, atunci îşi va găsi în acest an ursitul. Alteori buchetul se pune sub pernă, căci se spune că visele din această noapte se împlinesc.
- Perioada solstiţiului de vară este şi prilej pentru organizarea târgurilor, bâlciurilor şi iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei (Târgurile de Fete).
- Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populară este verbina. Pentru ca să aibă eficienţă, verbina se culege doar în nopţile de Sânziene, de Înălţarea la Cer şi de Sf. Petru şi Pavel. Acestei plante i s-a acordat o importanţă şi un respect deosebit, încă din antichitate: romanii îşi împodobeau cu ea templele. Se considera că este sub influenţa planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate şi recoltă bogată. Dacă se punea în pantofi, îţi lua oboseala pe loc. Se spune că nu e voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar cu unul din argint. Însă înainte de a o scoate se toarnă pe pământ ceară şi miere. După ce este scoasă (în noaptea sărbătorilor amintite) trebuie să fie pusă uşor pe pământ şi să fie vegheată pînă la răsăritul zorilor. În medicina populară se mai spune că dacă culegi această plantă înainte de asfinţitul soarelui, tot anul următor nu vei avea dureri de cap.
- La solstiţiul de vară se atârnă crengi de arţar la uşi şi la ferestre, pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate forţele malefice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătură durerea de cap.
- Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele nu vor fi mâncate de molii.
- Dacă în această zi vezi o furnică roşie, aceasta este de foarte bun augur. Iar dacă găseşti o furnică în portmoneu, este un semn indubitabil că vei avea un an foarte bogat.
- În unele zone se obişnuieşte ca în această zi să se mănânce turte din aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmează vei fi sănătos. Crenguţe de soc sunt atârnate la ferestre şi la uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul este plantat lângă casele oamenilor deoarece se crede că în el sălăşluieşte un duh sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri. E considerat un sacrilegiu să tai un soc, copacul despre care ţăranii spun că „în faţa lui trebuie să-ţi scoţi pălăria”.
- Se spune că dacă culegi şi mănânci la miezul nopţi de Sf. Ion Botezătorul petalele florii de grâu, numită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.

Soborul Sfintilor Apostoli

Sfantul Apostol Petru, cel fierbinte ravnitor dupa Domnul si slavitul marturisitor al numelui Sau cel Sfant, care a zis: Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu..., a fost frate cu Andrei cel intai chemat, din Betsaida Galileei, fiul lui Iona, din semintia lui Simeon. El, fiind chemat de Domnul nostru Iisus Hristos de la mrejele pescaresti la apostolie si de la vanarea pestilor la vanarea oamenilor, a castigat Biserica in loc de corabie, iar in loc de vasla, cheile Imparatiei cerului. Sfantul Apostol Petru a propovaduit Evanghelia mai intai in Iudeea; apoi in Antiohia, in Pont, in Galatia, in Capadochia, in Asia, in Bitinia si in Iliric. S-a pogorat pana la Roma si a binevestit Cuvantul lui Dumnezeu in toata Italia. Pe Simon vrajitorul l-a biruit in mijlocul cetatii Romei, cu puterea lui Hristos, surpandu-l jos din inaltimea vazduhului. Iar mai pe urma, Petru a fost spanzurat pe cruce cu capul in jos de imparatul Nero.

2. Sfantul Apostol Andrei, cel intai chemat, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. El a mers in urma Mielului lui Dumnezeu, Care ridica pacatele lumii, fiind frate al Sfantului Apostol Petru, pe care l-a si adus la Hristos. Andrei, dupa primirea Sfantului Duh, a propovaduit pe Hristos in Bitinia si in toate partile de pe langa Marea Neagra, in Herson si in Rusia. Ajungand aici, cu randuiala lui Dumnezeu, a infipt Crucea pe dealurile Kievului, vestind inainte incredintarea neamului aceluia din scaunul sau cel apostolesc din Vizantia. Apoi, propovaduind in Scitia cea Mare, Scitia Mica (Dobrogea), in Sinopi si in Miotia, s-a intors in Tracia si s-a pogorat in Elada si in Pelopones, unde a fost rastignit de antipatul Egheat in cetatea Patras din Ahaia (Grecia).

3. Sfantul Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul "fiul tunetului", era fratele Sfantului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, care a vazut slava Schimbarii la Fata a Domnului in Muntele Tabor. Dupa Inaltarea Domnului, a tunat ca un tunet pana la marginile pamantului; pentru ca a propovaduit Cuvantul lui Dumnezeu, mai intai la toata Iudeea si, dupa aceea, in Spania. Apoi, intorcandu-se iarasi la Ierusalim, cu glas de tunet mustra pe necredinciosii evrei, aratandu-le din dumnezeiasca Scriptura ca Iisus Hristos este adevaratul Mesia. Acest lucru nesuferindu-l evreii, au intaritat contra lui pe imparatul Irod, care se numea Agripa. Sfantul Apostol Iacov a baut paharul patimirii pentru Hristos, pe care a fagaduit sa-l bea, fiind ucis de Irod cu sabia.

4. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, a fost apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui si a stat langa Sfanta Cruce cu Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. El s-a invrednicit a se numi fiu al ei, iar in vremea cinstitei adormiri a Maicii Domnului, Sfantul Apostol Ioan a dus stalparea cea din Rai, data de ingerul Gavriil, inaintea patului ei. El a propovaduit Evanghelia lui Hristos in Efes si in toata Asia. Deci, fiind in insula ce se numeste Patmos, s-a invrednicit de negraite descoperiri care sunt scrise in Sfanta Scriptura. Intorcandu-se in Efes si aducand la Hristos multe popoare din partile Asiei, s-a odihnit in pace, fiind ingropat de viu.

5. Sfantul Apostol Filip era din aceeasi cetate cu Petru si cu Andrei. El era stiutor iscusit al cartilor proorocesti si al Legii celei vechi. Tot el a adus la Hristos pe Natanail, zicand: Am aflat pe Hristos, despre care au scris in Lege, Moise si proorocii. Vino si vezi. Sfantul Apostol Filip a propovaduit pe Hristos in partile Asiei, impreuna cu Sfantul Apostol Vartolomeu si cu Maria, sora sa. El a fost ucis de pagani in Erapole, din Frigia, fiind rastignit cu capul in jos.

6. Sfantul Apostol Vartolomeu, era de neam din Galaad. El mai intai a propovaduit Evanghelia in Siria si in Asia de sus, uneori impreuna cu Sfantul Filip, iar alteori, singur, ajutandu-le lor cateodata si Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu. Dupa sfarsitul lui Filip, s-a dus in India, care se numeste binenorocita, petrecand acolo multa vreme in bunavestire, intorcand pe multi la Hristos si talmacind Evanghelia scrisa de Sfantul Evanghelist Matei, in limba indiana. De acolo s-a dus in Armenia cea Mare si in Alvan, cetatea Armeniei. Acolo a fost rastignit pe cruce cu capul in jos, iar pielea trupului sau a fost jupuita si, taindu-i-se capul, s-a incununat. Trupul lui, punandu-se in racla de plumb si aruncandu-se in mare, a plutit usor pe apa ca o luntre, pana a sosit la insula ce se numeste Lipar.

7. Sfantul Apostol Toma, care s-a numit si "geaman", era din Paneida, cetatea Galileei. El a fost acela, care a pipait ranile Domnului dupa invierea Lui. A propovaduit pe Hristos partenilor, midenilor, persilor, ircanilor, bactrilor si brahmanilor, pana la cele de pe urma parti ale Indiei. Iar in partile Calamidului, impungandu-se cu sulitele, a murit pentru Hristos.

8. Sfantul Apostol Matei, fratele lui Iacov al lui Alfeu, a fost chemat la apostolie de la vama. A fost intaiul scriitor al vietii lui Hristos, scriind Sfanta Evanghelie in limba evreiasca. El a propovaduit pe Hristos in toata Etiopia si in partile mancatorilor de oameni, de unde, in cetatea ce se numea Mirmeni, a trecut muceniceste din viata aceasta.

9. Sfantul Iacov al lui Alfeu, Apostolul lui Hristos si fratele Evanghelistului Matei, a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu in diferite tari si la diferite popoare inchinatoare de idoli. Deci, aducand la Hristos multe popoare, s-a facut asemenea dascalului sau, caci si-a savarsit patimirea fiind rastignit pe cruce.

10. Sfantul Apostol Iuda, fiul Sfantului Iosif din Nazaret, este numit de Luca fratele lui Iacov, intaiul episcop al Ierusalimului, si fratele Domnului. Iar de Matei si de Marcu a fost numit Levi si Tadeu. El a propovaduit pe Hristos in Iudeea, in Galileea, in Samaria, in Idumeea, in Arabia, in Siria si in Mesopotamia. Iar in partile Araratului el a fost spanzurat pe o cruce de lemn, de catre inchinatorii de idoli si, fiind lovit cu sageti, si-a dat sufletul sau pentru Domnul.

11. Sfantul Apostol Simon, cel din Cana Galileei, la a carui nunta Iisus Hristos a prefacut apa in vin, s-a numit Zilot, pentru ravna sa pentru Hristos Dumnezeul si a binevestit cuvantul lui Dumnezeu in Mauritania si in Africa. In Britania a fost rastignit de necredinciosi si astfel si-a dat duhul sau in mainile lui Dumnezeu.

12. Sfantul Matia, care s-a numarat in randul Sfintilor Apostoli, in locul lui Iuda vanzatorul, a propovaduit pe Hristos in Etiopia cea de afara, si acolo suferind multe patimi, s-a sfarsit muceniceste.

13. Sfantul si Marele Apostol Pavel, care, mai tarziu decat toti, a fost chemat de Domnul la apostolie, aratandu-se vas ales al numelui lui Hristos, L-a propovaduit pe El inaintea neamurilor si imparatilor, incepand de la Ierusalim pana la Roma, fiind invatator la multe popoare. El a fost ucis cu sabia de catre imparatul Nero, si astfel si-a sfarsit nevointa alergarii sale. Acest Sfant Apostol, impreuna cu Sfantul Apostol Petru, se cinstesc de Biserica ca cei care s-au ostenit mai mult decat altii, pentru bunavestire a lui Hristos.