Magazin istoric

Rezumarea primului mesaj :

Cand traia bunicul, pe vremea lui Ceausescu, erau niste reviste care se numeau ,,Magazin istoric,,. Am si acuma colectia tatei si a bunicului ...Credeti ca mai se editeaza revista asta??? Sau nu????
Si daca da, unde anume o gasesc??

As vrea sa o cumpar si eu daka mai exista, de aia intreb

nu le auzeam in leagan pur si simplu stoi pentru ca de curiozitate am stat si am numarat de cate ori era scris numele lui si de cate ori era scris numele ei intr-un articol
si credeti-ma singura data cand iesea castigator ceausescu era de ziua lui si atat in rest soar ,,academiciana,, si ,,culta,, Elena era castigatoare

Pai cum?De ziua lui nu era tot ea femeia in casa?Trebuie sa caut in colectia de magazine istorice...si sa numar...

Si la cati ani de comunism au fost, sigur gasesc si o alta zi in care el sa fie cel mai cel...excluzand ziua lui de nastere.

nu la anii de comunism ma refer eu k aia au fost peste 40 eu zic aici ca singura data cand era pomenit mai des in reviste era de ziua lui )) in rest numai nevasta-sa ) ce noroc ca era incult si nu stia sa citeasca ca cred ca o omora pe loc pe nevastasa ))

Nu prea stiu unde sa postez asta, asa ca o postez aici, sefa ma va muta de trebe.

Benjamin H. Freedman, evreul care a spus adevarul , dezvaluind adevaratele intrigi si motive ale Al Doilea Razboi Mondial .

Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010
Discurs tinut de Benjamin H. Freedman, consilierul presedintelui W. Wilson, în 1961

Aici, în Statele Unite, sionistii si coreligionarii lor detin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe si prea complexe pentru a le analiza acum), sionistii si coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum niste monarhi absoluti ai acestei tari.
Veti putea, evident, considera ca este o afirmatie foarte vaga, dar permiteti-mi sa va descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul razboi mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt putini oameni de vârsta mea care-si amintesc lucrul acesta. Acest razboi a fost purtat într-o tabara de catre Marea Britanie, Franta si Rusia, si, în cealalta tabara, de catre Germania, Austro-Ungaria si Turcia. În doar doi ani, Germania practic câstigase acel razboi: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriza pentru întreaga lume, nimicisera toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie ramasese fara munitii pentru soldatii ei, cu alimente doar pentru o saptamâna, dupa care a urmat foametea.

În aceeasi perioada, armata franceza era zguduita de rebeliuni. Francezii pierdusera 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata ruseasca înregistra dezertari masive, oamenii îsi luau jucariile si plecau acasa; rusii nu-1 iubeau pe Tar. Armata italiana era si ea pe cale de a se prabusi. Nu se trasese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Si, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei conditiile pacii. Germania oferea Angliei o pace negociabila pe care juristii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamna „sa dam razboiul deoparte si sa consideram totul asa cum a fost înainte ca razboiul sa înceapa”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse sa analizeze aceste propuneri si înca în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din doua: sa accepte o pace negociabila, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau sa continue un razboi inutil pâna la nimicirea totala.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sionistii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sionistii din estul Europei) au mers la Ministerul de razboi britanic si – aici voi fi foarte laconic pentru ca povestea este lunga, dar am toate documentele care dovedesc afirmatiile mele – au spus: „Uitati cum stau lucrurile: înca mai puteti câstiga acest razboi. Nu trebuie sa va predati. Veti putea câstiga acest razboi, daca Statele Unite ar deveni aliatii vostri”. La vremea respectiva Statele Unite nu erau implicate în razboi. Eram proaspeti, eram tineri, eram bogati, eram puternici. Sionistii au spus Angliei: „Va garantam ca vom aduce Statele Unite în acest razboi ca aliat al vostru, sa lupte de partea voastra, cu conditia sa ne promiteti Palestina pentru dupa victorie”.

Cu alte cuvinte, ei facusera urmatorul târg: „Vom aduce SUA în razboi ca aliat al vostru. Pretul pe care trebuie sa-l platiti este Palestina, dupa ce anihilati Germania, Austro-Ungaria si Turcia”. Anglia avea tot atâta drept sa promita cuiva Palestina, asa cum SUA ar fi avut dreptul sa promita, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodata vreo legatura sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, sa foloseasca aceasta tara precum moneda de schimb oferita sionistilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în razboi. Cu toate acestea Marea Britanie a facut aceasta promisiune sionistilor, în octombrie 1916.

Si, la putin timp dupa acest moment – si nu stiu câti dintre dumneavoastra îsi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în razboi împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat ca SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei si, în general, mass-media americana apartinea evreilor; iar ei, acesti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte multi dintre ei proveneau din Germania si doreau sa vada o Germanie care-1 va distruge pe Tar. Evreii nu-1 iubeau pe Tar si nu doreau sa vada Rusia câstigând razboiul.

Acesti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb si alte banci celebre americane refuzasera sa finanteze Anglia sau Franta, chiar si cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câta vreme vedem Franta si Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, acesti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alaturi de Germania, în speranta de a vedea Rusia îngenunchiata si Tarul anihilat. Acum, aceiasi evrei, când au vazut nesperata posibilitate de a obtine Palestina, au mers în Anglia si au facut acest târg. Si, la vremea respectiva, aceasta a dus o schimbare totala de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe rosu pe verde.

Dupa ce toate ziarele americane fusesera pro-germane, explicând despre dificultatile întâmpinate de catre Germania în razboiul dus împotriva Angliei, deodata, pentru aceleasi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticalosi. Germanii erau numiti „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Rosii. Germanii taiau mâinile bebelusilor. La putin timp dupa acest moment, Woodrow Wilson a declarat razboi Germaniei. Sionistii din Londra au telegrafiat în SUA judecatorului Louis Bradeis (de la Curtea Suprema de Justitie), spunându-i. „Du-te acum si fa presiuni asupra presedintelui Wilson. Noi obtinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tau sa faci presiuni asupra presedintelui Wilson sa aduca în razboi Statele Unite”.
Iata cum au intrat în razboi Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel razboi. America avea la fel de mult interes în acel razboi ca cineva care ar trebui sa fie pe luna în aceasta seara, în loc sa fie în patul lui. Pentru contextul Primului Razboi Mondial, nu a existat niciun sens ca America sa fie implicata în acel razboi.

Dupa ce noi, americanii, am intrat în razboi, sionistii au mers în Marea Britanie si au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligatiile din acord. Hai acum sa vedem ceva scris care sa ne arate ca veti respecta târgul si ca ne veti da Palestina dupa razboi”. Ei atunci nu stiau daca razboiul va mai dura un an sau zece ani. Asa ca s-au gândit sa conceapa „o chitanta”. Iar „chitanta” a luat forma unei scrisori, care a fost însa redactata într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea sa nu-si poata da seama despre ce e vorba. Aceasta scrisoare a fost denumita Declaratia Balfour.

Declaratia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plati sionistilor pretul efortului lor de a aduce SUA în razboi. Deci aceasta celebra Declaratie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsa ca o bancnota de trei dolari. Si nu cred ca as fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în razboi. Statele Unite au strivit Germania. Când razboiul a luat sfârsit si germanii au mers la Paris pentru Conferinta de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegatia condusa de catre Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci ca stiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferintei de Pace, în timp ce taiau în felii Germania si împarteau bucati Europa natiunilor care aveau si ele pretentii, au spus: „Ce-ar fi sa ni se dea noua Palestina?” Dupa care au scos în public, în fata germanilor (care nu stiau nimic), Declaratia Balfour. Si, în acea clipa, germanii au înteles ca fusesera învinsi si obligati sa plateasca înspaimântatoarele reparatii de razboi, numai din cauza faptului ca sionistii dorisera Palestina si fusesera decisi sa o obtina, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignati. Trebuie precizat ca, pâna în acel moment, în nicio tara a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalati decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finantele si industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care detinea doua mari linii maritime – North German Lloyd’s si Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, detinatori ai celor mai mari banci comerciale ale lumii. Evreii traiau foarte bine în Germania, fara îndoiala. Deci germanii au avut tot dreptul sa gândeasca: „Iata, într-adevar, tradare!”.

A fost o tradare care poate fi comparata cu urmatoarea situatie ipotetica. Sa presupunem ca SUA ar fi în razboi cu URSS. Si ca noi învingem. Si ca le spunem rusilor: „Stiti ceva, hai sa uitam toata tarasenia. Va oferim o pace negociabila”. Si deodata China comunista ar intra în razboi, ca aliata a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastra. O înfrângere dureroasa, cu un cortegiu de reparatii pe care imaginatia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginati-va ca, dupa înfrângerea noastra, am afla ca tocmai chinezii de la noi ne-au tradat. Ca e vorba de propriii nostri chinezi. Ca ei ne-au tradat si ca, prin ei, China comunista a fost ademenita în razboi împotriva noastra. Care ar fi atunci atitudinea noastra, a americanilor fata de cetatenii nostri de origine chineza? Probabil niciun chinez nu si-ar mai arata fata pe strazile Americii. Si nu ar fi destui stâlpi de iluminat si copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginati-va deci, cum v-ati simti…

Ei bine, asta au simtit germanii fata de evrei. Fusesera asa de draguti cu ei: din 1905 încoace, dupa ce prima revolutie comunista esuase în Rusia si evreii trebuisera sa fuga de acolo, toti luasera calea Germaniei. Iar germanii le oferisera azil. Germanii i-au tratat cu respect. Si acum evreii vândusera Germania, doar pentru motivul ca doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum si toate marile personalitati de care stiti ca sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 si 1923, au scris în toate articolele lor (si presa era plina de afirmatiile lor) ca sentimentul antievreiesc din Germania a aparut numai dupa ce poporul german a aflat de interventiile evreiesti în scopul aducerii în razboi a Statelor Unite, însisi evreii au recunoscut acest lucru.

Antievreismul german nu a aparut din cauza ca germanii, în 1919, au descoperit ca un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneza. Nu era, în plus, nici vorba de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimanui nu-i pasa, în Germania de atunci, de faptul ca evreul merge acasa, trage storurile si spune „Shema’Israel” în loc de „Tatal Nostru”. Resentimentele evreiesti mereu crescânde în Germania interbelica nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei raspunzatori de înspaimântatoarea lor înfrângere militara. Iar primul razboi mondial a fost pornit împotriva Germaniei fara niciun motiv de care Germania sa fie responsabila. Germanii nu aveau nicio vina decât una: vina de a avea succes. Germanii creasera o flota puternica, germanii creasera comertul mondial.

Nu trebuie sa uitam ca, pe vremea Revolutiei Franceze, Germania era constituita din 300 de orase-stat, principate, ducate si asa mai departe. 300 de entitati politice separate. Iar aceste entitati, pe timpul lui Napoleon si Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în urmatorii 50 de ani, Germania sa devina una dintre marile puteri ale lumii. Marina germana rivaliza cu cea a Marii Britanii; comertul si afacerile germane erau de talie mondiala; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.

Si care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiratie între Anglia, Franta si Rusia, pentru a o demola. Nu exista un singur istoric pe lumea aceasta care sa gaseasca motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis sa stearga Germania de pe harta, din punct de vedere politic.

Sa revenim la situatia de dupa primul razboi mondial. Dupa ce descoperisera ca evreii purtau vina înfrângerii tarii lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de par de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citeaza un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de catre Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca sa inspecteze asa-zisele lagare de detinuti în perfecta stare de sanatate si pline de comunisti. E drept, multi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru ca, întâmplator, la vremea respectiva, circa 98% din comunistii Europei erau evrei. Tot în acele lagare se mai aflau si preoti, si ministri, si masoni, toti banuiti de afiliatii internationale.

Acum, niste rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comunistii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg si Karl Liebknecht si alti evrei au reusit sa preia puterea guvernamentala pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat razboiul, a fugit în Olanda, deoarece banuia ca cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comunistii si ca el va fi executat, asa cum patise Tarul. Asa ca si-a cautat refugiu în Olanda.

Apoi însa, dupa ce amenintarea comunista în Germania a fost anihilata, evreii au încercat sa reintre în vechile posturi, iar germanii au început sa lupte împotriva lor în toate modurile, dar fara sa se atinga de vreun fir de par al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similara cu lupta noastra împotriva delincventilor de pe vremea Prohibitiei. Nu era deci o lupta cu pistoale.

Si, nu uitati, la acea vreme existau între 80 si 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populatia Germaniei era evreiasca. Si, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum si cea mai mare parte a economiei germane (actionasera în momentul prabusirii marcii si practic cumparasera tot ce se putea cumpara).
Evreii au încercat sa ascunda acest lucru: tradarea poporului german si adevarata cauza a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat actiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globala. Practic evreii au fost îndepartati din structurile nivelurilor sociale, asa cum noi americanii i-am îndeparta, de îndata, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în tara si care ne-ar fi tradat inamicului nostru, aducându-ne în fata unei înfrângeri umilitoare.
Dupa o vreme, evreii lumii au organizat o conferinta la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colturile lumii s-au reunit în acest oras. Si acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediati pe Hitler si instalati fiecare evreu în postul pe care-l detinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteti trata asa. Noi, evreii lumii, lansam aici acest ultimatum împotriva voastra!” Va puteti imagina ce au raspuns germanii…

Ce au facut în aceasta situatie evreii? Dupa ce Germania refuzase sa se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrarile Conferintei de la Amsterdam au fost întrerupte si Samuel Untermeyer, seful delegatiei americane si presedinte al conferintei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit urmatoarele cuvinte: „Evreii lumii declara azi razboi sfânt împotriva Germaniei. Ne aflam din aceasta clipa angajati într-un conflict sacru împotriva germanilor. Si îi vom înfometa pâna se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Si aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comertul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: doua treimi din alimentele necesare Germania trebuia sa le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fara export doua treimi din germani ar fi pierit de foame.

În aceasta declaratie, tiparita în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrazneala: „Acest boicot va fi autoapararea noastra. Chiar presedintele Roosevelt ne-a recomandat aceasta metoda, în cadrul lui National Recovery Administration”. Va reamintesc ca aceasta era entitatea apartinând de programul New Deal si care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai gasi un produs având inscriptionat Made in Germany. Un membru al conducerii retelei de magazine Woolworth mi-a marturisit ca, atunci, au trebuit sa arunce în râu farfurii si ceramica germana în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfa germana erau, la rândul, lor boicotate si cetatenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleristii!” sau „Asasinii!” – asa cum se face uneori în Sud.

Într-un magazin Macy (retea condusa, paradoxal, de familia evreiasca Strauss), o femeie a gasit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat si pichetat de sute de cetateni cu pancarte antihitleriste.

În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de par al vreunui evreu. Nu exista suferinta în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declara boicot împotriva noastra si ne aduc oamenii în somaj si ne fac sa ne înghete industria?! Cine sunt ei, ca sa ne faca asa ceva?!”. Erau evident indignati. Unii au început sa picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german sa-si dea banii unui proprietar de magazin din aceeasi etnie cu cei care îi înfometau tara prin embargoul mondial, pentru a face Germania sa îngenuncheze si apoi sa vina sa-i dicteze cine sa fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.

Dar, de-abia în 1938, când un tânar evreu polonez a împuscat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevar duri cu evreii din Germania. Astfel au aparut vitrinele sparte si luptele de strada si tot ce cunoastem.

Acum, cu toate ca nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastra va spune ceva, îl voi utiliza în continuare. Dupa cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul si resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului razboi mondial si boicotarea mondiala a Germaniei. Si, în final, se vede ca ei deveneau autorii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca deja lucrurile nu mai puteau fi controlate si era absolut necesar ca germanii si evreii sa-si încruciseze sabiile într-un razboi care avea sa decida odata pentru totdeauna cine va supravietui si cine va pieri.

În acea perioada, traiam în Germania si stiam ca germanii decisesera ca Europa urma sa fie sau crestina sau comunista; nu exista cale de mijloc. Si germanii se decisesera: aveau sa încerce sa mentina o Europa crestina, pe cât posibil. Si au început reînarmarea.

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietica. URSS devenea foarte puternica, iar Germania si-a dat seama ca, „daca nu suntem puternici, curând vine si rândul nostru”.

Asa cum azi, în America, spunem „daca nu suntem puternici, curând vine si rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieste 84 miliarde de dolari pentru aparare. Si aparare împotriva cui? Aparare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, dupa care, prin varii metode, au obtinut comanda în atâtea tari ale lumii.

Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea razboi mondial? Daca actionam rapid, poate salvam niste vieti care ar putea fi ale fiilor nostri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemati sub arme si dvs. nu stiti, asa cum englezii nu au stiut în 1916, în Londra, ca sionistii faceau un târg cu cabinetul de razboi britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii sa moara într-un razboi absurd ca toate razboaiele. Dar cine a stiut de asta în SUA, la vremea respectiva? Nimeni.

Nimanui în SUA nu i se permitea sa stie asta. Dar cine a stiut sigur? Presedintele Wilson a stiut. Colonelul House a stiut. Alti oameni din interior au stiut. Ma întrebati daca eu am stiut? Ceva idei aveam, pentru ca eram omul de legatura al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, si circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era presedintele Comitetului de finantare, eram omul de legatura între el si Rollo Wells, trezorierul.

Deci am asistat la sedintele lor, cu presedintele Wilson în capul mesei. Toti ceilalti erau acolo si îi auzeam cum îl bombardeaza pe presedinte cu chestiunea impozitelor si a situatiei grave a lui Federal Reserve Bank si îi auzeam cum îl îndoctrineaza pe presedintele nostru cu teorii sioniste. Judecatorul Brandeis si presedintele erau acolo si vorbeau, îi vad si acum, aproape unul de altul, la fel de lipiti ca degetele unei mâini. Presedintele Wilson, când venise la discutii sa afle despre ce este vorba, era la fel de nestiutor ca un nou-nascut.

Asa am fost noi, americanii, atrasi în primul razboi mondial, în timp ce dormeam cu totii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi macelariti! Dumneavoastra stiti ce fac evreii de Ziua Iertarii, care credeti ca este asa de sacra pentru ei? Eu stiu, pentru ca am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici sa va prezint fapte.

În Ziua Iertarii, ca evreu, intri în sinagoga si rostesti o ruga, singura ruga care te obliga sa ramâi în picioare. Aceasta ruga scurta se repeta de trei ori: ea se numeste Kol Nidre. Ruga se refera la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul ca orice promisiune, declaratie sau juramânt pe care-1 vei face în urmatoarele 12 luni sa fie nul si neavenit. Juramântul nu va fi juramânt; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteste evreului ca ori de câte ori face o promisiune sau un juramânt, sa nu uite ca legamântul facut sub Kol Nidre, de Ziua Iertarii, îl scuteste de respectarea lor.

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Si, fara îndoiala, noi, americanii, vom avea aceeasi soarta pe care au avut-o germanii, si din aceleasi motive.

Benjamin H. Freedman

Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar si contradictorii personalitati ale secolului trecut. Nascut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul actionar al companiei Woodbury Soap. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, a întrerupt contactul cu organizatiile evreiesti si si-a petrecut restul vietii cheltuind o mare parte din averea sa evaluata la cel putin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea marturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizatiilor evreiesti si masinatiunilor acestora puse la cale pentru a-si câstiga si mentine puterea asupra natiunii americane. Freedman a lucrat alaturi de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy si multe alte personalitati de vaza ale societatii americane.

Discursul pe care l-am redat cititorilor nostri a fost tinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, si publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului sau nu e cazul sa va convingem. E suficient sa parcurgeti cu atentie discursul sau.

Prelucrare de Karen Mille

mi se pare interesant...ce credeti despre toate astea?

Ce lung e Am nevoie de doua zile sa-l citesc tot
Parerea mea, daca o sa am una, o sa vina mai tarziu. In concediu

Se prea poate sa fie adevarat. Am mai citit si din alte surse ca evreii au finantat comunismul, pe Hitler si multe altele. Ei castiga, noi pierdem.

Ziceam ca istoria este ceea ce vor altii ca noi sa stim. Stiam ceva despre Eminescu, iata ca exista teorii noi:

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Articolul este prea lung sa-l pun aici.

am gasit ceva interesant si cred ca aici e cel mai numerit sa-l pun
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Nu stiu cum ai reusit sa gasesti linkul asta dar chiar imi place. M-am dus la Ialomita si nu m-am putut abtine sa nu ma amuz copios.