A auzi sau a asculta?

,,a incerca temperatura timpului", da...si a-i simti rugozitatile cu muschii palmei, a prinde in pumni secundele, pentru a nu le lasa sa se scurga si astfel sa imprastie pentru totdeauna posibilitatea ca anumite lucruri sa fie verbalizate si implicit, ascultate...

Asta m-a urmarit mereu, teama cuvintelor care ar putea ramane nespuse...si pe care nu le-ar auzi nimeni, daramite sa le mai si asculte...inca de mica am avut o imaginatie debordanta, alimentata de avalansa de lecturi dezordonate si adesea mult peste pragul meu de varsta....ma ascundeam in biblioteca si in spatele unei canapele citeam, ore in sir, pana ce literele incepeau sa imi joace in fata ochilor. Si din acea perioada imi amintesc ca s-a nascut una din imaginile terifiante, care mi-a bantuit multa vreme noptile: nu mai stiu in ce basm, autorul inventase un tablou demn de ,,Gravurile negre" ale lui Goya: un loc unde toate cuvintele spuse vreodata se duceau ca sa moara. Se numea ,,desertul vorbelor rostite". Nisipul avea nuante verzui, si pretutindeni domnea un zgomot asurzitor....brrr, ma infior numai cand imi aduc aminte...

Oare cuvintele pe care chiar le-a ascultat cineva si cu care a rezonat cel putin un suflet au parte de o ,,moarte" mai usoara decat cele care doar au ,,zornait" din coada? dar oare cuvintele chiar mor vreodata?

Am venit cu buzunarele pline de cuvinte...buzunarele rochitei in carouri, decolorata de atata spalat, insa indragita ca nimeni alta, e doar vestmantul meu de printesa...o intrebare isi face loc, jucausa, sub bolta alb-stravezie a fruntii...sunt nedumerita, insa e o nedumerire dulce-amara: eu cred in cuvinte inainte de a le rosti, altfel nu le pot darui...ma doare, firesc, atunci cand se izbesc de zidul gris al ignorantei si sunt retezate sec...atunci mi-e ciuda si imi musc buzele pana la sange: ,,nu ar fi trebuit sa le spun!"

De cate ori m-au cutreierat regretele tardive, desi stiam ca, odata ce ai vibrat, rusinea nu e a ta, ci a celui care a privit un Stradivarius si nu a vazut in el decat o vioara oarecare...Simone de Beauvoir spunea parca (e posibil sa ma insel, e tarziu si ma bantuie un dor fara nume) ca nu intelegi pe deplin lucrurile decat daca li te darui lor...cred ca tot asa e si cu vorbele noastre...

Si eu, ca si voi, am comis pacatul de a asasina litere...le trimiteam la razboi, in confruntari ciudate, fara sa imi pese ca ma reprezinta si ca celalalt ar putea sa nu inteleaga ce ascund sub mantia lor fumurie...asta pana am inteles ca e un timp pentru toate, si ca, mai presus de orice, cuvintele au timpul lor, cand se coc si iti fac pofta cu aroma de adevar care da in parg, cu indemnul catre deschiderea portilor si aplecarea ,,cu asupra de masura" spre puntea catre gandurile celuilalt...

Inainte de a deveni vorba, cuvantul e fraged, incolteste si indrazneste sa isi inalte lumina catre alta lumina...mereu m-a durut demonetizarea rostirilor pe care unii le numesc ,,mari". Dincolo de faptul ca mi se pare inepta formularea de genul ,,hai sa nu spunem vorbe mari", va intreb, cand devine un cuvant ,,mare"? dupa ce a fost inainte mic?

Care sunt ,,vorbele mari"? am observat ca de regula eticheta asta e lipita peste lucrurile care nu ar trebui spuse decat dupa o cumpanire indelunga, si poate doar de cateva ori in viata...sa fie taxata astfel graba sau necunoasterea? ne ferim de ele si ne ascundem in spatele ,,vorbelor mici", cu care ne invelim sa nu ne fie frig. Si totusi, frigul apare, si se insinueaza, parsiv, printre frazele noastre...

Bezna, e mereu spulberata de flacaruia din palme...

Insira-te, margarite...fildes sau roua? materialul greu, neted, opulent sau inefabilul cuprins in trilul de ciocarlie? inchid ochii si imi imaginez intrebarea ta ca pe o amintire...(poate pentru ca ceea ce ma ajuta sa asez pas langa pas sunt amintirile zilelor netraite inca, si stii cu siguranta despre ce vorbesc). Nu mai stii? am sadit cuvintele la radacina unui mesteacan de argint, in aceeasi vara in care caisele aveau gust de sori minusculi...

Le-am menit sa fie ascultate, mangaiate, rostite iar si iar, spre deplina incantare si repedea rostogolire a vocabulelor dulci-sarate spre buze, inflorind in gusturi neinventate inca...cum, nu stii? e tot vara in care cineva m-a intrebat ,,daca ai putea alege sa fii altceva, ce ai alege?" si am spus simplu: fantana, fantana pe marginea unui drum, sa fiu bucurie calatorului insetat si oglindire a cerului intreg.

De ce aici? e un camp alb, unde nu cunosc pe nimeni. Talpile imi sangereaza de la mersul prin spini si ma doare colivia pieptului de la pasarile ce si-au facut cuib acolo candva, demult, atunci cand stiam sa joc sotronul sau sa merg desculta pentru a simti bucuria unei pietre incalzite de soare.

Uneori, nevoia de a scrie devine la mine sinonima cu verbalizarea....degetele compun simfonii ciudate, ma cutreiera stari si uneori simt cum din palmele mele tasnesc raze de lumina...nu stiu inca ce drum sa aleg, tot vin si pleaca trenuri, intr-un iures pe care nu-l inteleg...viata pe un peron? poate...

Percep oamenii prin cuvintele lor, ca si cum, legata la ochi, as incerca sa le ghicesc chipul in functie de rostire. Daca e calda, mainile cauta, ating, se indeparteaza doar pentru a reveni cu tandrete inzecita, degetele zambesc, si inca o data, imi transmit ca limpede nu poti vedea decat cu inima, ochii fizici nu stiu sa patrunda adevarata taina a lucrurilior.

Nu am deviat, pentru mine sufletul e cuvant si cuvantul e (din) suflet. Sinonimia asta m-a bantuit secole de-a randul, prin nisipuri ale unor deserturi fara nume, sau prin valuri tivite cu spuma alba.

Niciodata nu constientizez ca fac ceva deosebit cand scriu, stiu doar ca sunt navalnica, precum o apa de munte. De cele mai multe ori nu recitesc, imping literele undeva departe, pentru clipele cand mi se va face iar dor de mine. Ma simt rusinata de dezgolirea neasteptata si stiu in acelasi timp ca daca nu as scrie nu as putea trai....

De ce iti scriu, Principe? pentru ca ASCULTI.

imi vine in minte o strofa....

,,cu spat drept si masti de gala,
domol va voi privi trecand,
si nu veti sti ca-n fapt sunt goala
si-aud privighetori cantand.."

de ce? pentru ca stii. atat.

E o seara cand vorbele mi-au inghetat de tristete...am venit infrigurata, abia astepatandu-ti catifeaua literelor cu care sa ma infasor, ca intr-o mantie calda, uitand de cenusiu, de voci aspre si incertitudini...oamenii din jur m-au fortat astazi sa ii aud doar, am efectuat mecanic indatoriri banale ale unui job prea obositor, cand ai atatea alte ganduri...imi treceau prin minte flash-uri, alt soi de rostiri, unele aparte, care imi murmurau ,,de ce e atata durere in lume?" ,,ca sa putem aprecia clipele de fericire, infime, cate ne sunt date", venea raspunsul de undeva din adanc de mine si de peste mari tulburi si tari uitate de gesturi, care exista doar redefinindu-si hotarele nefiintei.

,,Vreau primavara..." si degetele se inclestau pe foi acoperite cu scris marunt si strain. ,,Cum de EI nu imi ghicesc in zbaterea de gene foamea de soare si setea de verde? Mai e mult pana la acea duminica a pamantului, impestritata de pasari si nori de vata de zahar, cu margini dantelate? Spune-mi, mai e mult?"

Lungul drum al zilei catre noapte, slove, cuvinte care alunecau, neputandu-si tine echilibrul. Si iarasi, senzatia de dedublare...ma vedeam de undeva de sus, pipaind DORUL cu degetele flamande ale unui orb care invata sa scrie in Braille. La un moment dat, un gand nastrusnic si-a facut loc printre celelalte, cuminti, asezate cu mainile la spate:,,Ce ar fi daca as amesteca literele din fata mea pana as obtine povestile pe care le caut? CUm ar arata peretii varuiti cu un alb crud daca pe paginile din fata mea ar incepe sa creasca stejari, si iarba albastra, si s-ar ridica palate, iar cerbii ar paste sub ploi de stele?"

Oare Timpul nu poate fi transformat in mar? Cronos nu poate fi imblanzit, macar pentru o fasie de eternitate? Uneori, ceea ce ascultam iese cumva in afara timpului, Si atunci, replica din Faust renaste, cu minunata ei frumusete mai stralucitoare decat oricand: ,,opreste-te clipa, esti atat de frumoasa!!"

Indepartez o suvita de pe frunte si degetele continua sa alerge, goana fara de sfarsit a luminii care nu se vrea dusa. Stii ca palmele tale adapostesc imperii si cu un gest poti naste coloane dorice care ridincand-se pana la cer, ar mangaia azurul cu albul necuprins al marmurei? Si stand intr-o coaja de nuca poti sa te simti stapanul Universului...de ce? pentru ca Universul e in tine, e margica albastra prinsa la gat de maini fecioare, si sarutata de buzele fara nume ale Intelepciunii.

Am uitat sa iti spun ca il iubesc pe Don Quijote. Pentru nebunia lui, si perseverenta de se razboi cu mori de vant care daca nu existau, ar fi trebuit inventate. Stau turceste pe covorul meu cu flori si pasari si zambesc, la gandul ca in seara asta iti voi desena o clepsidra. E din sticla verzuie, si e faurita de maini mestere, ce stiu sa cante si sa transforme rasul in clopotei albastri si dulcele prea-plin al necuvintelor in miere.

In gradina cu tradanfiri verzi am sadit si unul albastru, Principe. Va inflori atunci cand linistea noptii imi va bate la geam cu degetele gandurilor tale.