Does God exist?

Rezumarea primului mesaj :

Povestea mea incepe la varsta de trei ani. Eram la bunici la tara impreuna cu sora mea mai mica, care atunci avea un an. Imi amintesc cum bunica se agita sa puna tuica dintr-o damigeana intr-un ibric, apoi a pus ibricul pe parmaluc si cauta o sticla. Unchiul meu care venise cu un prieten, se chinuia sa ne faca o poza, mie si sorei mele. Am si acum poza. Imi amintesc cum, dupa ce a plecat unchiu, bunica se chinuia sa o adoarma pe sora mea, iar eu alergam pe afara. Am alunecat pe o perie si am cazut pe spate. In cadere m-am lovit la cap. Am zacut inconstienta, nu stiu cat timp, dar cand mi-am revenit imi amintesc cum coboram printr-un tunel multicolor. Nu-mi amintesc nimic inainte de asta.
Sigmund Freud sustine ca un copil nu are constiinta pana la varsta de 3 ani. La mine aceasta experinta a coincis cu dobandirea constiintei. Dintr-o data am inceput sa vad lucrurile intr-o alta lumina. Am inceput sa vad detalii pe care pana atunci nu le vazusem. Imi amintesc ca dupa asta m-am dus in spatele casei si m-a speriat un vecin, am fugit si am intrat cu piciorul in coltul casei. M-am ales cu o cicatrice, o am si acum. E ciudat cum imi amintesc aceste detalii.
Si mai ciudat este faptul ca tot atunci am inceput sa-mi pun intrebari. Imi amintesc cum mi-a spus bunica ca D-zeu, seara ia soarele de pe cer si pune luna in loc. Am intrebat-o de ce soarele are in fiecare zi aceeasi forma iar luna in fiecare zi se schimba. N-a stiut sa-mi raspunda. La 5 ani mi-am dat seama ca luna este rotunda si ca ceva o lumineaza si din acest motiv nu este in fiecare seara la fel....putin mai tarziu mi-am dat seama ca pamantul este rotund....si bunica imi spusese ca e plat......m-a mintit !! Asta m-a infuriat
Aveam de pe atunci un simt al dreptatii si al adevarului pe care nu mi-l pot explica decat prin acel accident. Se pare ca in subconstientul meu s-a modificat ceva atunci.
De mica mi-am dat seama ca vad lucrurile altfel decat le vad altii si asta m-a mahnit. Simteam ca sunt in cautarea a ceva, dar nu stiam exact ce. Intr-un final am realizat ca-l caut pe D-zeu. Initial am crezut ca este un mos batran, care sta la portile Raiului, cu cartea vietii in brate si te judeca....asa mi-a spus bunica.....dar m-am gandit ca daca m-a mintit ca pamantul este plat ma poate minti si in privinta lui D-zeu....si asa am inceput cautarile pe cont propriu.
Pe la 14 ani am fost cu o prietena la o adunare a unor sectanti. Prietena mea mi-a spus ca acolo il voi gasi pe D-zeu. Pt ca eram noua, m-au pus sa-mi spun parerea despre un pasaj din Biblie.....nu va spun ce fetze au facut cand au auzit parea mea despre acel pasaj....dezamagita din nou.

VA URMA

Uneori nu stie ce vorbeste.

Pe mine m-a frapat o chestie: de regula, oamenii se pot imparti in doua mari categorii- cei care cred si cei care nu cred. Cel mai simplu e sa zici ca nu exista Dumnezeu, sa zici ca totul e intamplare si sa te doara-n cot. Sau chiar daca nu zici ca nu exista, zici ca e undeva departe si nu te afecteaza asta pe tine. Ce m-a frapat? Oamenii credinciosi. Din diferite categorii sociale. Citindu-le experienta de viata, iti pui intrebarea daca oamenii astia chiar sunt nebuni sau e ceva de capul lor. Pana la urma iti dai seama ca nu sunt nebuni. De-aici incepe totul.

Chestia de credinta e relativ simpla. Omul simplu, dar intelept, isi da seama din intamplarile vietii ca exista ceva transcendent, o putere pe care o numeste Dumnezeu. Omul cultivat, intelectualul de buna credinta, isi da seama ca nu exista efect fara o cauza. Chiar daca ii vine greu sa accepte, aceasta cauza este Dumnezeu.

Ciudat este ca foarte multi oameni cu o buna pregatire intelectuala refuza ideea de Dumnezeu tocmai pentru ca nu le convine. Este greu sa accepti asa ceva, este deranjant (si lipsit de modernitate ). Prefera sa creeze tot felul de teorii elucubrante, doar de dragul "stiintei" si tocmai pentru a gasi alta cauzalitate a fenomenelor decat Dumnezeu. Dar in esenta, totdeauna se ajunge la cauzalitatea "intamplarii". La intamplare si la inteligenta materiei. Ori stim ca, dupa calculul teoriei probabilitatilor, acest lucru practic este imposibil. E mai comod insa mental si suna mai bine, mai "stiintific", iar Dumnezeu rade in "barba" si surade, ca tot El a "inventat" si stiinta.

Ce inseamna deci "a crede"? A accepta o teorie care nu poate fi verificata practic, stiintific. Practic credinta incepe acolo unde se termina stiinta, caci si credinta tot un fel de stiinta este.

De fapt, toata civilizatia moderna (industria electronica) este intemeiata pe teoria mecanicii cuantice. Daca eu nu inteleg sau nu pot demonstra teoria aceasta, nu inseamna ca aceasta nu exista sau ca laptopul de pe care scriu este rodul purei intamplari- adica in miliarde de ani cristalele de siliciu s-au grupat in asa fel, au evoluat asa incat sa am taste ergonomice si ecran full hd. Daca obiectele acestea electronice exista, inseamna ca teoria e buna. Cred in ea!

Dar legile universului si viata biologica sunt mult mai complexe decat cel mai complicat aparat electronic de pe planeta. E un lucru elementar si oamenii de stiinta cu adevarat destepti "accepta" ca lucrurile acestea (universul) nu puteau sa apara la intamplare, ci au fost "gandite" de o Ratiune care depaseste cu mult capacitatea noastra de intelegere. Si apostolul Pavel spune ca "cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare."

Deci citindu-l pe Pavel (si pe altii ca el), ori accepti ca e nebun, ori ca lucrurile si intamplarile descrise de el sunt o inventie a mintii omenesti. Dar lucrurile sunt prea complicate pentru a fi inventate de cea mai geniala minte omeneasca. Daca nici una, nici alta, atunci inseamna ca oamenii acestia spun adevarul.

Iar daca spun adevarul, iata ca incepe sa-si faca aparitia credinta. Il crezi pe Pavel, il crezi pe unul, il crezi pe altul. Numai ca nu e suficienta doar credinta, ci sa si actionezi in conformitate cu aceasta credinta. Altfel, degeaba crezi.

Astfel, punand si noi in practica (sau mai putin), incepem sa capatam putina experienta. Si asa ajungem mari credinciosi. Pana sa ajungem in al treilea cer, ca Pavel, mai avem foarte putin.

Dar "credinta" asta este un lucru elementar. Este un abecedar al existentei noastre, dar nu suficient. Pana la facultate si la examen(e), este cale lunga.

Fara aceasta credinta suntem suntem insa morti spiritual. Nu ne putem dezvolta nicidecum pe verticala, oricate doctorate si diplome am avea. Odata cu moartea fizica, se termina totul. Ori credinta tocmai de aici incepe- iti promite imposibilul. Poftim de credeti- poftiti la testat credinta!

Uau, pitu! Vorbesti ca un teolog!

Nu se va putea niciodata "dovedi" cu dovezi pro sau contra. Credinta e atat de subtila, incat de aceea se numeste credinta si nu altfel. Acum problema nu se pune de existenta lui Dumnezeu, ci de ce ar "vrea" Dumnezeu de la noi. Crestinismul, ca teorie (dar si ca nebunie, in sensul "bun" ) ar propune urmatoarele:

1 Universul este creat de un Dumnezeu (din nimic)
2 Exista o lume spirituala creata de Dumnezeu inaintea crearii omului
3 Omul este creat de Dumnezeu
4 Dumnezeu este Treime de persoane, dar unul in fiinta, atemporal, etern, atotputernic etc
5 Dumnezeu il supune unui test pe omul creat, acesta pica testul, la sugestia unei entitati malefice angelice (o persoana, deci raul, ca si binele, este personal), care a vrut sa fie dumnezeu fara Dumnezeu, ducandu-l in aceeasi capcana si pe primul om creat (ca si pe 1/3 din toata gasca ingerilor- folosesc aceste cuvinte pentru a nu deveni cliseistic )
6 Dumnezeu ii promite un Rascumparator, iar mai tarziu se reveleaza ca Parinte (Avva), Fiu si Duh (in greceste Pneuma sau Vant)- aici deschid o paranteza, Dumnezeul "crestin" este in primul rand persoana (persoane), nu entitate, nu energie, nu putere impersonala. Daca este un Dumnezeu, de ce n-ar aveau un Fiu? De ce ar fi improbabil sau desuet? Plus ca in peisaj mai apare si o a treia persoana, "nebunie" totala!
7 Dumnezeu "recreeaza" pe "noul Adam" printr-o si dintr-o persoana cu o viata deosebita, Fecioara Maria, luand chip de om. Dumnezeu-Om.
8 Biruieste toate tentatiile si incercarile (ca om) pana la jertfa suprema, anuland astfel efectul mortii prin absenta pacatului. Pacatul este incalcarea voii lui Dumnezeu prin libera alegere.Dumnezeu nu isi putea incalca El insusi cuvantul rostit prin pedeapsa, si nu neaparat ca pedeapsa in sine, ci pentru faptul ca nu poti progresa spiritual fara Dumnezeu (ca o atentionare), nu te poti rupe de izvorul vietii fara a muri (de sete). De ce aceasta? Nu putea sa creeze alti dumnezei? Ba da, dar n-a vrut. Intrebati-L pe El de ce.
9 Astfel, Dumnezeu instituie cele 7 taine ale restaurarii omului, 7 taine ale bisericii (in greceste ecclesia, care inseamna adunare). Deci omul se restaureaza prin cele 7 taine (poti sa le zici mistere, dar suna astrologic ), nu printr-o credinta intelectuala intr-un Dumnezeu care oricum exista, fie ca vrem noi ori nu vrem. Iar tainele acestea au fost "gestionate" initial de cei alesi de Dumnezeu, numiti apostoli (sau "trimisi"). Acestora le da putere, numita har, de a savarsi tainele. Deci nu oricine are puterea aceasta, ci doar cei pe care Insusi Dumnezeu a voit sa-i aleaga. Dar cum si apostolii urmau sa moara, s-a instituit ierarhia bisericii, cu transmiterea harului din generatie in generatie prin "punerea mainilor".
10. Va exista un sfarsit al universului- este si conform teorilor stiintifice, universul nostru este un univers in expansiune- la un moment dat va face implozie si totul se va sfarsi. Atunci va fi si o "judecata" universala, Dumnezeu va recrea alt univers, ingerii cei rai vor fi pedepsiti- in sensul in care primul revolutionar din univers se va desparti de Cel pe care nu l-a iubit, si impreuna cu el toti cei care nu L-au iubit pe Dumnezeu, L-au negat sau n-au implinit "poruncile" iubirii. Deci va fi si o Inviere a tuturor, asta e cea mai mare "nebunie" a crestinismului. Orice, pana la inviere. Dar cum inaintea lui Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi si o zi ca o mie de ani, ce inseamna toate acestea pe scara eternitatii? Un foc de paie, o scanteie. De ce nu l-a distrus Dumnezeu pe om si sa creeze altul sau altceva? Nu stiu, probabil din mila. I-a fost mila de om. Pentru ca omul fiind entitate dubla, spirit (dupa arhetip divin, deci nemuritor) si trup, ar fi murit cu trupul si s-ar fi chinuit etern cu spiritul.

Oricum, un sfant de la Muntele Athos, sfantul Nicodim Aghioratul, spune ca nu vom sti niciodata de ce iubeste atat de mult Dumnezeu pe om. De fapt, singura "slabiciune" a lui Dumnezeu este omul. Nu ar fi creat Universul si pe om daca nu l-ar fi iubit. Nici suferinta nu stim de ce este ingaduita, permisa. Probabil vom intelege, candva, daca privim la scara eternitatii, ca lumea aceasta este umbra si vis comparata cu vesnicia. Si nici nu stim ce ne asteapta acolo- ca spune ca va fi un cer nou si un pamant nou si nimeni nu-si va mai aduce aminte de vremurile trecute...

Cam aceasta ar insemna credinta. Doar in teorie.

Asta nu e prea bine pentru mine.

Pai eu nu-s cu nimic. S-a dus cineva la un pustnic si a inceput sa vorbeasca despre ingeri, revelatii etc. Pustnicul nu i-a raspuns niciun cuvant, ba la un moment dat a iesit afara. Asta, mirat si deranjat evident, ca venise de departe, ca nu e nici macar bagat inseama. Cum sta el suparat si isi facea ganduri negre, vine iar pustnicul. Si omul incepe sa-i povesteasca cum se supara usor, cum ii vin ganduri negre si alte nenorociri. Atunci pustnicul incepe sa  vorbeasca bucuros si sa-i dea sfaturi. La urma il intreaba de ce n-a vrut sa vorbeasca cu el de la inceput. Pai- ii spune- eu sunt om patimas si vorbesc despre ceea ce cunosc.

Asa si noi. Suntem toba de teorie, dar putrezi pe dinauntru.

De multe ori, cand mergi la biserica, iti lumineaza Dumnezeu un cuvant neinteles pentru care trebuia sa citesti biblioteci intregi. D-aia se cheama Pneuma, ca te "loveste" cand nu te-astepti.

Ca tot m-a "provocat" pitu: la noi, in crestinism, ideea principala e invierea. Multi se cramponeaza de ideea asta, de aia multi nici nu "cred" (ca imi spunea unchiu'- hai ma Mircea, vii tu acum sa spui ca o sa-l vad inviat pe bunicu' ). Pai tocmai aici e finetea, de aia se cheama credinta, sau teoria relativitatii, sau mecanica cuantica, multi nu o inteleg, dar accepta anumite "teorii" pentru ca sesizeaza cumva sau "simt" ca sunt reale, chiar daca nu pot fi demonstrate si argumentate 100%.

Deci noi, astia de mergem la biserica, nu mergem pentru ca "asa ni s-a spus", ci din convingere, din necesitate (pentru noi mergem) si nu in ultimul rand de dragul lui Dumnezeu. Ca nu ne putem infatisa inaintea lui Dumnezeu oricum, ci tocmai la biserica invatam cum sa fim mai buni, mai luminosi, mai vii. Ca, in esenta, suntem bile (mai mari sau mai mici) de lumina.

V-am zapacit.

Asa este, nu exista nimic fara un D-zeu, ce motiv am sa va contrazic?